-->

În care se arată că presa românească nu ştie ce e web 2.0

web 2.0

Site-urile ziarelor româneşti, ale televiziunilor şi, în general, majoritatea site-urilor instituţiilor de presă, au marea problemă că se laudă a se înscrie în trendul web 2.0, dar n-au nimic în comun cu ideea de web 2.0 în sine. Dacă laşi cititorii să comenteze, asta nu înseamnă că deja te-ai înscris în trend.

Înţelese şi neînţelese

Problema presei româneşti este că se teme de online. Deşi toată lumea spune că n-are de ce, începînd cu cei care derulează afaceri în online cu site-uri de ştiri, continuînd cu specialiştii din pieţele internaţionale, românii continuă să nu bage în seamă nici un sfat şi să rămînă suficient de încuiaţi.

Personal, îmi scapă logica lipsei de încredere în online. Pe de o parte, pot să înţeleg că piaţa românească e încă mică, pot înţelege că e destul de cheală cînd vine vorba de venituri (să ne uităm doar la cifre), pot înţelege orgoliile nemăsurate (să ne uităm doar la majoritatea şefilor de regii şi la declaraţiile lor). Pe de altă parte, nu reuşesc să pricep de ce, odată ce te lauzi că vrei să revoluţionezi presa online, nu mişti nimic.

Circuitul ştirii în natura 2.0

Aşa cum spunea unul dintre participanţii la RoNewMedia, circuitul ştirii în “natura 2.0”, în altă parte decît în România, în cadrul unui trust de presă, este următorul: 1. departamentul online – 2. radio/tv – 3. print. Fireşte, şi mobil acolo unde există aşa ceva.

Web 2.0-ul presei româneşti este acelaşi ca acum zece ani, cînd eu deschideam pentru prima oară o fereastră de IE, cu singura diferenţă că, pe lîngă copy/paste-urile din ziar, acum se face copy/paste şi la ştirile de pe agenţii, la cîteva minute după ce au fost publicate.

Cele trei frici: de schimbare, de muncă, de furt

Probabil că cea mai mare frică este cea de schimbare. Aşa cum spunea unul dintre speakerii de la RoNewMedia, toţi au impresia că new media trebuie să aibă aceleaşi reguli precum media tradiţională, iar dacă nu încearcă implementarea normelor tradiţionale, nu vor mai simţi că deţin controlul. Problema stă tocmai aici: omul a spus – şi nu ştiu dacă a băgat vreo careva la cap – că new media are propriile reguli, iar dacă încerci să le impui pe cele vechi, nu ai decît de pierdut.

1. SCHIMBAREA. Dacă media tradiţională este cea care deţine controlul deplin asupra ceea ce îi oferă cititorului, cînd vine vorba de new media, ei bine, cititorul este cel care deţine controlul asupra mediei. El hotărăşte ce vrea să citească, intră pe site şi vede o singură ştire, după care închide fereastra sau tab-ul browserului. Pentru utilizator, conţinutul e gratuit şi nu va vrea niciodată să plătească. Întotdeauna va putea să citească aceeaşi ştire pe alt site, fără dea un leu.

2. MUNCA. Revenind la ideea fricilor, trebuie să trecem la cea de-a doua şi să luăm în calcul frica de muncă a jurnaliştilor. Cel puţin în România, cine a trecut măcar o singură dată printr-o redacţie, ştie la ce mă refer. E mai comod pentru jurnalist să-şi scrie ştirea şi să aştepte să treacă prin corectură, apoi prin DTP, timp în care mai stă de vorbă cu amicii pe messenger sau joacă Solitaire, numa-numa’ ar pleca ziarul în tipar mai repede, să plece şi el acasă, decît să muncească mai mult.

Ca ştirea să intre întîi pe site şi apoi să fie dezvoltată pornind de la eventualele adăugiri ale cititorilor, ei bine, asta înseamnă că jumătate din programul lui de opt ore (din care patru de muncă, mai ales că prea puţini mai fac teren în presa centrală, cînd e mai comod să trimiţi întrebările pe mail) să se transforme în muncit. Că dacă tot a reuşit să dea o ştire, de ce să-şi mai bată capul să mai scoată şi altele? Norma zilnică a fost îndeplinită!

3. FURTUL. Nu în ultimul rînd, dacă tot am vorbit despre pălmaşi, să vorbim şi despre şefi. Aici apare frica de furt. Dacă un ziar publică pe site o exclusivitate la ora 12, începînd cu şeful de departament, continuînd cu editorii, redactorul-şef (adjunct sau plin, nu contează, toţi laolaltă) şi pînă la publisher, toţi se tem nu care cumva subiectul să fie preluat de concurenţă şi dezvoltat mai bine.

Ce înseamnă asta? Fie că nu au încredere în propria echipă editorială (ceea ce nu mă miră, cîtă vreme putem vedea destule abordări stupide ale unor subiecte bune), fie nu au încredere în ei – atît ca şefi, cît şi ca publicaţie, per total, pe principiul “Bine că avem noi subiectul, tratat bine sau prost, noi am fost primii! Ce s-o întîmpla mai departe, asta e, noi am fost primii!” – fie nu au nici un respect faţă de ceilalţi – şi prin asta înţeleg că şi ei ar fura ideea de subiect de la concurenţă, fără să le atribuie nici un credit. Ceea ce e stupid, pentru că le-ar da mai multă credibilitate dacă dezvoltă subiectul şi ar primi mai mult respect de la cititori, care ar aprecia precizarea sursei.

Unde utilizatorul nu generează conţinut

O altă problemă prezentată în cadrul conferinţei a fost user generated content. De ce site-urile româneşti nu au parte de conţinut generat de utilizatori? În primul rînd, pentru că nu le pasă. În al doilea rînd, pentru că n-au încredere. În al treilea rînd, pentru că nu respectă utilizatorul, pe care îl consideră mai prost decît ei.

Prin urmare, revenim de unde am plecat: “Site-ul publicaţiei noastre este web 2.0, permitem utilizatorilor să comenteze“. Nimic mai fals. În cazul unei publicaţii care se respectă, care are un buget de dezvoltare şi de promovare, nu poate fi atît de greu să dai cuvînt cititorilor şi altfel decît prin intermediul comentariilor. Doar că toţi au idei care de care mai bune, iar într-un final e aleasă cea mai proastă, venită de la cel mai “deştept”.

În care se vorbeşte despre puterea de decizie

Nu în ultimul rînd, trebuie amintit că cei ce conduc o divizie de publishing fac şi cele mai multe greşeli, oricît de deschişi către online ar fi. Prima greşeală este modul în care fac angajările. De regulă, din 20 de oameni buni care vin la un interviu, sînt aleşi cei mai proşti doi care ştiu să pupe-n fund. Prin urmare, rezultatele sînt pe măsură. Continuarea e simplă: cei doi, la scurt timp după angajare, dacă n-au avut de la început, încep să aibă aere de şefi.

Soluţii? Astea o să le vedem pe parcurs. La fel ca în cazul oricăror alte afaceri româneşti, şi în cele pe online, unde se presupune că trebuie să ai mintea mai deschisă, se întîmplă aceleaşi greşeli. Şi, iertat să-mi fie, românismul rămîne românism la fiecare dintre noi. Oricît am încerca să scăpăm de preconcepţii, nişte reminiscenţe tot acolo or să fie. E ca-n agricultură, unele buruieni sînt atît de înfipte, încît oricît le-ai tăia, tot or să crească la loc.

14 comentarii

  1. excelent comentariul!

  2. Felicitari, bine realizat, desi cred ca va mai trece mult timp pana publicatiile romanesti se vor schimba.

  3. Si acum, partea tehnica a problemei:

    Ce web 2.0???

    Astia nu sunt in stare sa scrie cu diacritice sau sa-si gaseasca un om care sa le explice ce pisici e ala UTF-8!!!

    Vezi prin toate siturile (view source) “content-type: iso-8859-1” si te strici de ris cind dau “copy/paste” din alta parte pentru ca le apar numai barzauni in loc de ş, ţ, ă etc.

    Eu nu scriu cu diacritice de lene si nici dupa gramatica noua pentru ca nu pot sa ma obisnuiesc :).

  4. Cea cu jurnaliştii care pierd timpul e perfect adevărată, am trăit-o şi eu, recunosc:D. În rest, un post foarte bun.

  5. Se intra intr-un cerc vicios tocmai din cauza fugii de munca si de raspundere si nu numai in domeniul pe care l-ai descris in postul tau.
    Romanul care ajunge sef si e pus sa dea interviuri nu are nici un interes sa angajeze un om capabil; ar insemna sa munceasca mai mult ca sa-si pastreze postul. Ala capabil poate veni cu idei noi, revolutionare si el, seful, n-are nici un chef sa-si piarda weekend-urile ca sa analizeze astfel de idei. Iar asta se intimpla din cauza ca el, seful, e prea departe de masa bogatilor; altfel ar gindi daca ar fi cointeresat la profit.

    Iar eu nu scriu cu diacritice pentru ca nu vreau, pentru ca imi doresc ca internetul sa ramina un spatiu open, altfel decit cel academic, scortos. Un spatiu in care sa primeze totusi ideile, nu forma, fara a ajunge sa ne batem joc de limba romana, totusi. In ce priveste gramatica cea noua o resping pentru ca nu e corecta, oricite norme ar emite Academia. Cum ar fi sa scriem: “nicitu dar nicieu”, “nicimacarun” asa cum scriem “niciun” ??

  6. Web 2.0-ul presei romanesti este acelasi ca acum zece ani pentru ca mentalitatea oamenilor cu functii a ramas aceeasi de acum zece ani. Iar majoritatea tinerilor capabili ori au plecat de mult in alte tari ori sunt prea timizi ca sa inoveze.

  7. Si totusi… ce este “web 2.0”? Si de ce este “2.0”? Si de ce este doar “web”?
    Cam multe intrebari.
    Un protocol, o aplicatie, un fenomen natural, o abureala de marcheting?
    Stie cineva o definitie care sa-l defineasca (sic)? Sau nici nu conteaza?
    Alte intrebari. Prea multe intrebari. Noi suntem oameni ocupati.

  8. Articol bun dar “web 2.0” este (dupa cum au spus si altii) un termen de marketing pornit de la “oamenilor de media” care nu inteleg tehnic ceva si atunci inventeaza un cuvant frumos si rotund care este apoi preluat de toata lumea si folosit in tot felul de contexte pentru ca “e la moda” respectivul cuvant.

    Oricum cred ca cele trei puncte expuse in articol sunt generale, nu se aplica numai la Romania.

  9. PROST

    tocmai am demonstrat in seara asta ca stiu :)

  10. rahat. nu ma refeream la tine, ma. ia uite, de exemplu, la seful tau pe tot ce inseamna publishing online. crezi ca D.S. se pricepe asa de bine? :))

  11. presa din românia (şi nu numai, cele mai multe dintre domenii) e încă tributară comunismului şi plăteşte acest tribut de bună voie, sacrificând exact ceea ce nu ar trebui: deschiderea spre nou. şefii presei româneşti sunt dinozauri cu pielea groasă prin care nu pătrunde mai nimic din exterior, e înconjurată ca într-un fel de membrană care permite traficul într-un singur sens, din centru spre exterior adică. fireşte, mai avem şi patronat străin dar care lucrează tot cu angajaţi de la noi.mai avem un pic de drum, mai avem. mai avem şi lupi tineri care văd lucrurile altfel dar avem şi lingăi care fac pe şefii, aşa cum ai spus.asta încă ne strică la frumuseţe şi pricepere.

  12. atita timp cit pe hi5 , nnetlog si noi2 in afara de “ce misto esti” nu scrie nimeni, nu avem cum sa avem web2.0.

    de fapt intrebarea se pune la cei care incearca sa genereze comunitati online. cum reuseti un popor lenes, sa il faci sa scrie mai mult de 2 rinduri?

    dupa umila mea parere majoritatea postarilor din blogosfera romaneasca care genereaza commenturi sint cele negative. vorba aia “sa moara si capra vecinului”

    dar cind e vorba de ceva pozitiv indieferent cit de bun este… NADA, NIENTE, NICHTS, NOTHING….

    pacat de abonamentele de braodband vindute

    salutari din timisora
    ovidiu (de pe trender)

  13. Web 2.0 in/si Romania.
    Buna tema, dar cred ca nu trebuie legata numai de ziare, trebuie legata mai mult de urmatorul pas al utilizarii internetului.

    Web 2.0 pe langa un salt tehnologic (situri mai interactive, cu continut multimedia bogat, AJAX, etc.) este un termen, dupa parerea mea, care schimba focalizarea care era pana acum pe site cu o focalizare pe utilizator.
    El este in centrul atentiei, el este cel ce depune cel mai mult efort.
    Asa ca “postul” de fata este putin deplasat cand se refera la ce ar trebui sa faca Ziarele centrale si media traditionala.

    Ce trebuie inteles din Web 2.0 este componenta sociala, este usurinta cu care oamenii pot acum comunica, pot schimba idei, pot lua atitudine mult mai usor.

    Sigur, toata lumea stie “Romania e lenesa” nu are timp sau chef, dar …. trebuie sa ne multumim cu atat ?

    Pentru mine Web 2.0 este o schimbare de atitudine, este un mod in care ma implic in a face ceva pentru ce-i ce vor veni, este un mod de exprimare in noua lume in care intram.

    Scuze daca am fost prea lung,
    Un fan web 2.0, sustinator Romania 2.0

    Tica2