interviul: pe mail, prin telefon sau face-to-face?

Unii ştiu, pe alţii nu-i interesează, dar zilele trecute s-a pornit o dezbatere prin blogosfera americană despre interviurile pe care le fac jurnaliştii. Cum e mai OK: mail, face-to-face, telefon? Foarte pornit a părut Calacanis, care e genul de… “e-mail guy”, iar reporterul de la Wired voia o înregistrare telefonică.

S-au scris tone de text pe bloguri, care mai de care mai pro sau mai contra interviurilor pe mail. Am urmărit discuţiile cît am putut, am sărit din link în link şi uite ce am găsit:

“First, I like reporting because I like learning. And reporting gives me the opportunity to talk to folks who teach me about subjects and issues. Of course they’re smarter than I am on these subjects. And absolutely they’re doing me a favor when they’re willing to talk to me. But here’s the thing about a conversation. Since I don’t know what these people know, a conversation allows me to do follow up questions. The way someone says something, the emphasis they give, these little cues and nuances prompt me to dig deeper into certain areas. We’re human, we practice this ability to listen to cues all the time. It’s an amazing thing.

And here’s the thing about email interviews or allowing people to review a quote before it’s printed. People want to polish their images, they want to control their images. Again, we’re human, we want people to think well of us or we want to be powerful or we want to make money and often the way to do that is through the control of images and information. Of course, this isn’t true for everyone. But it’s something that explains why a phone or face to face interview might be better in some cases“. De pe blogul Business 2.0, articol semnat de Heather Green.

Textul bolduit reprezintă punctele cu care sînt de acord, de fapt şi cele mai importante. Personal, sînt genul care preferă discuţiile faţă în faţă, iar în cazul în care nu se poate, prefer telefonul. În primul rînd, pentru că mi se pare că pierd vremea scriind un mail şi aşteptînd răspunsul. De regulă, aşteptarea asta e a naibii de apăsătoare atunci cînd ai un deadline. În al doilea rînd, pentru că răspunsurile vor veni mult mai greu. “People want to polish their images“, zice Heather, iar lustruirea imaginii ia ceva timp, deci altă pierdere de vreme. În atare context, trebuie băgat la cap un mare adevăr pe care îl spune Dan Gillmor:

Here is a fact, and I say it with regret after almost 25 years of professional journalism experience. Almost every article gets something wrong, from the source’s perspective. [Link sursa]

Şi îi dau dreptate lui Gillmor din simplul motiv că nu am trăit să văd nici un intervievat căruia să îi convină un articol sau un interviu. De fiecare dată s-a plîns ba că n-a apărut o frază care lui i s-a părut importantă, ba că a uitat să mai spună ceva, ba că nu îi convine titlul materialului, ba subtitlul, ba şapoul.

În timp ce scriam însemnarea de faţă, am mai descoperit o părere interesantă şi demnă de luat în seamă. Scott Rosenberg întăreşte ideile de mai sus:

It’s undeniable that pros prefer phoners. Partly it’s because the phone is fast, and most senior-level reporters today learned their craft when the phone was really the only channel available. Also, it’s because a good reporter can capture an extra bit of color by listening to an interviewee’s voice and tone. But mostly, it’s because reporters hope to use the conversational environment as a space in which to prod, wheedle, cajole and possibly trip up their interviewee.

E drept, are dreptate cînd se referă la posibilitatea de a-l prinde pe intervievat la înghesuială, dar mi se pare un rău necesar în meseria de jurnalist. Sînt foarte multe aspecte pe care intervievatul nu o să ţi le spună în veci prin mail. În plus, avîndu-l în faţă, ai toate şansele să îi fii simpatic dacă ştii să vorbeşti şi să îl faci să aibă mai multă încredere în tine. Prin urmare, mai multă informaţie.

Revenind la unele dintre ideile de mai sus, e-mail-ul este o alegere nu tocmai fericită din cauza lipsei de rapiditate. Dacă omul nu e în faţa calculatorului sau uită să îşi verifice mail-ul în ziua în care şeful îţi face capul calendar pentru o declaraţie, adio informaţii. Pe de altă parte, oricît ar spune unii că poţi veni cu follow-up questions într-un mail ulterior, dacă intervievatul vrea să îţi dea cu flit, pur şi simplu nu-ţi răspunde. Scuze se găsesc.

Şi mai trebuie să pomenesc pe cineva şi să citez cîteva propoziţii de reţinut. Charlie Beckett:

I use both [e-mail şi telefon/live – n.m.], but increasingly have to get myself and my researchers to pick up a phone. Email is too easy. And when people use email it really is harder to get them to engage with the questions. Too often it turns in to a kind of press release. And the internet itself is too easy. There is a real danger that journalists simply ‘Google’ someone or something and use that rather than going back to the original source. Having direct contact makes sure that the facts are correct. But it also enables the journalist to move the story on. In the end that can be done clearly and constructively by email as well as by phone. But to say one is better than the other is to deny us all the tools of the trade. And by “us all” I mean the public as well as the hack.

În principiu, ar mai fi multe de zis. Sînt detalii pe care nu le înveţi nici în facultatea de jurnalism, nici din manuale. Practica ne omoară… Ah, şi încă o chestie de reţinut: foloseşte reportofonul!