interviuri

Discutam in seara asta despre ce am scris pe blog referitor la interviul cu Minculescu si mi-a tunat prin cap ca n-ar fi rau sa scriu despre interviuri. Prin urmare, ce e ala un interviu si cu ce se maninca el? Care e structura unui interviu? Ce intra in componenta unui interviu de presa scrisa? Cum se face? Ce intrebi? De ce pui intrebarile respective?

Ei bine, astea sint doar citeva dintre intrebarile fundamentale la care trebuie sa raspunda jurnalistul care face un interviu. Sistematic? Ce este un interviu: in principiu, raspunsul e simplu. Jurnalistul pune intrebari, interlocutorul raspunde, jurnalistul inregistreaza, stenografiaza si da bun de tipar. Cam asta ar fi raspunsul pe scurt. Fireste, interviu inseamna mult mai mult decit atit. Dar legat de presa scrisa, cam asta ar fi esentialul.

Care e structura unui interviu si ce intra in componenta unui interviu de presa scrisa? Cu ce il incepi? Ce e mai important? Ei bine, aici intervine una dintre probleme. In primul rind, din punctul meu de vedere (si cred ca si al multor altora), un interviu trebuie sa aiba un subiect. Un interviu nu se bazeaza pe proasta idee ca uite, am posibilitatea sa ma intilnesc cu nenea ala si sa il intreb ce vrea muschii mei. Dimpotriva. Daca ai posibilitatea sa te intilnesti cu nenea ala, trebuie sa ai ce sa il intrebi. Nu il intrebi ce iti tuna tie prin cap. Pe de alta parte, sint de acord si cu posibilitatea de a-l intreba ce iti tuna tie prin cap, cita vreme din intrebarile tale pot iesi doua sau trei interviuri pe subiecte diferite. Cel mai elocvent exemplu este cel din Cotidianul, cu Cristi Minculescu, interviu fara cap si fara coada.

Personal, pe vremea cind lucram in presa scrisa, am preferat intotdeauna sa merg pe o structura bine determinata. Titlu, subtitlu, şapou, continut, intertitluri. De regula, in cazul unui interviu, am optat catre o replica a interlocutorului, dintre cele care mi s-au parut daca nu mai destepte, cel putin mai rasarite. O replica prin care a avut ceva de spus. Subtitlul ar trebui sa arate ceva de genul “* interviu cu …“. La capitolul şapou e destul de simplu. De regula, se scrie un paragraf despre persoana in cauza – cea care raspunde la intrebari, adica – sau cel mult doua. In doua paragrafe ar trebui sa se spuna suficient de multe despre persoana in cauza: cine e, ce face, cu ce se ocupa, cu ce il incalzeste pe cititor ca il vede in ziar, ce stie sa faca nenea, care e rostul lui pe lume sau in nu stiu care functie, de ce merita sa apara la gazeta, ce a facut bun/rau. Uneori, se accepta si ideea de a integra in primele paragrafe diverse date personale, gen virsta sau stare civila.

Legat de continut, aici apare o noua problema. In principiu, cind vine vorba de un interviu, se ia in calcul o anumita tematica. Cel putin asa e profi. Altfel, mai bine te duci la culcare, te duci sa te uiti la telenovele sau intri in crisme in care se asculta manele si bagi vodca in tine pina cazi lat. Odata ce ti-ai ales o tematica, trebuie sa iti schitezi, daca nu pe hirtie, cel putin in minte, o serie de intrebari. Preferabil, minimum cinci. De ce? Pentru ca multe intrebari decurg din raspunsuri. Ma rog, aici depinde si de spontaneitatea fiecaruia. Iar un jurnalist trebuie sa dea dovada de spontaneitate. Ziceam de continuitate. In principiu, cind vine vorba de interviu pentru presa scrisa, nu conteaza ordinea in care adresezi intrebarile. In schimb, atunci cind redactezi interviul cu reportofonul in fata, esti obligat din principiu sa ai o ordine a ideilor. De altfel, pe asta se bazeaza, pina la urma, orice material de presa: pe ordinea in idei. In cazul in care sint mai multe idei dezbatute intr-un interviu, dar au o legatura cu tematica, se apeleaza la ruperea interviului in mai multe bucati. Ce inseamna asta? Folosirea intertitlurilor. Ca, pina la urma, asta e rostul lor: sa ajute la structurarea unui material. Legat de celelalte intrebari, e simplu. Ce intrebari pui? Legate de tematica interviului si de calitatea interlocutorului (vedeta, personalitate culturala, functie). Inainte de toate, reporterul are datoria de a se intreba pe el de ce pune intrebarile respective. De ce i se par importante? Pentru ce ii folosesc? Cititorul chiar vrea sa stie ce are omul de zis referitor la subiectul la care atenteaza? Fiecare intrebare trebuie sa aiba un rost, sa scoata ceva de la interlocutor.

Pe de alta parte, mai exista situatii in care nu poti trata un interviu in mod obisnuit. Aici as putea sa folosesc ca studiu de caz interviul cu Florin Chilian, pe care l-am realizat toamna trecuta. Sint persoane sau personalitati care au aparitii relativ dese in presa. Si care, uneori, fac tot posibilul sa dea aceleasi raspunsuri tuturor. Ei bine, sansa de a scoate un interviu care sa para altfel, chiar daca din punct de vedere al continutului e cam la fel, e cu atit mai mare cu cit gasesti o metoda de abordare diferita. In cazul interviului meu cu Chilian, am optat pentru asemanarea cu cafeaua instant. Trei in unu. Prima parte, care e un fel de şapou, include chestiile legate de persoana Florin Chilian. Tematica interviului ramine muzica. Prin urmare, ma bazez pe muzica in partea a doua. Pentru partea a treia, in care apar informatii care au legatura cu muzica, dar care nu prea se leaga, am gasit ca intertitlu “Capra vecinului”. Adica spatiu de desfasurare despre orice. Loc in care se poate vorbi despre mai multe chestiuni care au legatura fie cu muzica, fie cu Chilian, fie cu muzica lui Chilian. Altfel spus, am respectat tematica si continuitatea.

Tot legat de interviuri si intervievati, depinde foarte mult de interlocutor. Exista foarte multi rautaciosi sau incapatinati. Am avut de-a face cu foarte multi care cum auzeau de reportofon, cum le tremurau picioarele. Altii, in schimb, incearca sa te manipuleze, sa iti dea peste cap toata munca. Aici intervine, in schimb, puterea reporterului. Mai bine spus, personalitatea lui si felul in care se impune in fata celui de dincolo de reportofon.

Ultima parte in realizarea unui interviu tine pur si simplu de redactare. De felul in care stii sa iti ordonezi ideile, de felul in care iti asezi intrebarile in ordine, de locul unde aplici intertitlurile. Daca stii sa pui intrebari si sa iti tii in friu intervievatul, adevarata munca e stenografierea. Restul e doar joaca. Adica muncesti pe ceva ce iti place, faci un interviu cu aceeasi placere cu care te joci.

Nota personala: de revenit cu o insemnare referitoare la ce se poate si la ce nu se poate lasa intr-un interviu pentru a nu se face jurnalistul de rahat, ca multi nu isi dau seama ce idiotenii lasa in text.