Și... zici că vorbești engleză, nu?

Și… zici că vorbești engleză, nu?

Și eu am zis la fel. Că toată ziua citesc articole în engleză, că mă uit de ani de zile la filme fără subtitrare, că am folosit romgleză, în țară, de mi-a ieșit pe nas. Până am ajuns în Anglia și am cerut o apă la un chioșc și am fost întrebat ce dracu’ vreau, că nu înțelegeau accentul meu de polonez.

Cel mai nasol e când te lovești de lazy English, că ești pierdut. “Ua-ă” pentru “water” și “init” pentru “isn’t it”. Și de cuvinte pe care nu le cunoști. “Goră fag meit?”. Huh? “Fag” e țigară.

Pe mine m-a izbit acu’ vreo săptămână, după un an în Anglia, că înțelegeam tot de parcă oamenii vorbeau în română. Mi-a trebuit un an. Iar de vorbit, încă iau pauze căutând mental cuvinte și încă bușesc timpurile, mai ales trecutul de forma “I didn’t fix it“, mai spun “I didn’t fixed it“, pentru că la perfectul compus, în română, folosești forma de trecut, nu de prezent. “Am mers”, nu “am merg”. Creierul e setat pe un tip de gramatică, durează ceva până se obișnuiește cu ambele.

Făceam o socoteală, zilele trecute, cam căt timp vorbesc în engleză în timpul unei zile. Undeva la 40-50 minute adunat, mai ales în pauzele de tutun. Nu vorbești, nu înveți. Ce-i drept, nu durează mult până începi să pronunți cuvintele cum trebuie, dar o să le pronunți cum le pronunță cei cu care interacționezi cel mai des.

O altă discuție e legată de accent. Românii, ca majoritatea esticilor, se aud ca niște ruși atunci când vorbesc engleza. Și aici se face o oarecare confuzie între pronunție și accent.

Ai putea spune, de exemplu, că fiecare sat din Anglia are alt accent și n-ai greși dacă te-ai referi la “accent” în sensul larg. “Scouse” nu e un accent decât în sensul larg utilizat al cuvântului.

De fapt, vorbim de pronunție (tomayto/tomatho). Accentul de rus vine de la silaba accentuată, nu de la pronunție, iar românii moștenesc accentuarea din influențele slave.

În română, accentul pică, cel mai frecvent, pe ultima sau – dacă cuvântul e mai lung – penultima silabă. În engleză, chestia asta nu e bătută-n cuie, unele cuvinte pot avea și câte două silabe accentuate. Există o grămadă de reguli, iată zece cele mai comune.

Românii – și esticii, în general – au tendința să pronunțe cuvintele cu accentul ca acasă. Eu am fost întrebat de enșpe ori dacă sunt polonez, de exemplu. Încerc să lucrez la aspectul ăsta, dar sunt groaznic de multe cuvinte și variații. Apropo de link-ul de mai sus, “produce” are accente diferite dacă e folosit ca substantiv sau verb: “the produce” versus “to produce”.

Una dintre chestiile pe care le-am învățat aici e că pronunția, în general, e irelevantă (potayto/potahto), iar engleza învățată la școală e vorbită doar de regină și de prezentatorii de la BBC. E engleza standard, menită să fie înțeleasă de toți supușii Coanei Veta. Dacă locuiești în Nottingham, s-ar putea să nu te înțelegi cu unul din Brighton.

Ca fun fact, în Nottingham, “o” în prima silabă se pronunță “u”. “Mum”, nu “mom”, “Lundân”, nu “Londăn”. Și există și reversul, engleza de Stevenage (un sat de pe lângă Luton), unde “u” devine “o”: “muscle” e pronunțat “mosăl”, nu “masăl”. E amuzant. Și, de multe ori, complet neinteligibil pentru unul aterizat de-aiurea în UK. Engleza americană este, din punctul ăsta de vedere, mult mai constantă raportat la acoperirea geografică și mult mai apropiată de cea standard, de Hollywood.

Marea Britanie e multiculturală, dar nu doar la nivel de imigranți, ci inclusiv la nivel de stâncă în Atlantic. Devine haotic când ai în jur, de exemplu, oameni cu rădăcini scoțiene sau irlandeze, care vorbesc repede, care au voci pițigăiate și care, colac peste pupăză, mai au și accentul de la mama lor de-acasă. La început, înțelegi ce vorbesc ceilalți mai mult din context și mai puțin din cuvintele folosite. Iar când se folosesc abrevieri, dumnezeu cu mila.

Nu știu cum o fi la alții cu perioada de acomodare, dar la mine a durat ceva. La asta, se adaugă expresiile și cuvintele locale folosite în mod frecvent, alea pe care nu le auzi în filme. “Nuts and bolts” e echivalentul lui “chestii de bază” în română și e o expresie pe care n-o auzi în filme. Dar sunt multe ca astea pe care englezii le folosesc des și de care n-ai auzit, pentru că engleza pe care o auzim noi în România e aia vorbită în State, care e mult mai pragmatică și mult mai lipsită de figuri de stil.

Apropo de cuvinte, americanii au “dude” și “guy”, englezii au o serie întreagă, de la “lad” la “chap” și “bloke”. “Bloke” e echivalentul lui “guy”, “lad” e, în general, “tânăr”, iar “chap” se referă la oameni slabi. Literalmente, înseamnă “om cu fundul mic”, dar sensul s-a mai diluat între timp. “Bloke” însă e folosit relativ des.

La fel, “chiflă” se traduce prin “bun” sau “roll“, în funcție de regiune. Eu am avut momente dintr-alea de gîgă în care nu pricepeam ce pe eticheta unei chifle scrie “roll”, că nu era nimic rulat. La fel, în Londra, sunt foarte multe zone cu “circus” în coadă. Oxford Circus e cel mai cunoscut, probabil. “Circus”, în contextul dat, vine de la giratoriu. E o piață cu un giratoriu în mijloc, la fel cum “square” e o piață cu ceva pătrat între străzi.

Am mai dat și anul trecut, apropo de pronunția în engleză (și de lazy English), exemplele astea. “Water” se pronunță în enșpe feluri, de la “ua-ă” în lazy English la americănescul “ua-ră” la “ua-tă” la “u-a-tă” și “u-a-tăr”. Nume precum Tottenham se pronunță “totnăm”, iar “Leicester” nu se pronunță “lisăstăr”, ci “lestăr”. Iar “gogoașă” se scrie “doughnut”, de la “dough nut”, adică nucă de cocă, nu “donut”.

Per total, cred că engleza trebuie să fie fascinantă pentru un lingvist. Pare simplă la prima vedere, cel puțin în modul uzual în care e folosită, cu un vocabular restrâns, pe TV, dar realitatea – cel puțin în Anglia – e că limba e mult mai complexă și mult mai bogată decât pare la televizor.

Apropo de nuanțe, la mine-n sat, există foarte mulți care spun “You was at that event, wasn’t you?” Și a trebuit să caut pe Google (cred că am găsit chiar un articol foarte serios despre un lord care folosește și “was” și “were”) ca să pricep că “was” este forma veche și e în continuare acceptată din motive istorice. “Was” a existat înainte de “were”, a rămas o formulare specifică în anumite zone și nimeni nu consideră că e o formă greșită pentru simplul motiv că, tradițional și istoric, “was” a existat, la persoana a doua, înaintea lui “were”.

Cumva natural având în vedere că Anglia nu are o constituție scrisă, iar multe dintre legile tărâmului sunt legi ale pământului, nescrise, dar respectate cu sfințenie. De exemplu, “right of way” (nu știu dacă link-ul e ăla care trebuie), care-ți permite să mergi pe o proprietate privată, inclusiv călare pe cal, dacă ăla e cel mai scurt sau mai potrivit drum către destinația ta. Dacă drumul respectiv e folosit de multă lume, ești obligat, ca proprietar, să dărâmi gardul. E o lege medievală care încă e în vigoare într-o mare măsură (cu amendamente pe ici-colo).

Și sunt multe altele. De exemplu, e ilegal să fii beat într-un pub. Sau: încă e legal, în York, să omori un scoțian care are un arc cu săgeți. Știu, e amuzant, dar nu ăsta era subiectul.

Cu altă ocazie, poate oi scrie și cum e cu românii care locuiesc în Anglia fără să vorbească o boabă de engleză. Subiectul ăla nu e deloc amuzant.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

7 comentarii

  1. Când am ajuns în UK în 2015 și am auzit cât de stâlcit vorbea lumea engleza prin zona Tooting din sudul Londrei, am zis că voi avea o viață bună. Vorbesc aici de străini mutați acolo: estici, asiatici, africani.

    Legat de români care nu vorbesc engleza am dat de un nene la un protest în fața ICR și a recunoscut că, de 5 ani de când era în Anglia, nu a învățat nici cum să ceară apă. Lucra numai între români și nu era în contact cu nimeni din altă cultură.

  2. Bine ca i-a pus tatal tamplarului pe insula aia …

  3. Printre primele interacțiuni, am dat de ‘ba-ă’, apoi de ‘Are you taking the piss?’ și nu înțelegeam de ce cineva ar lua ‘piss’ (în fine, nu mai dezvolt că mă fac de râs), apoi de un irlandez ce-mi spunea ‘lassie’ și n-am știut inițial dacă e de bine, de un prieten ce dorea să cumpere ‘ais’ (ice) iar vânzătorul nu înțelegea nicicum ce vrea: ‘ais’, ‘ais’, ‘frozen water’? Aaaa … ‘ois’!
    În fine, vorbim engleză în majoritatea timpului și ne-am obișnuit să nu mai traducem, dar încă ni se pare comic când întrebăm ‘Do you mind if …?’ și ni se spune ‘Yes, sure!’ ceea ce înseamnă că nu, nu-i deranjează.

  4. Nu stiu cum sa explic chestia asta pentru ca eu nu am trait niciodata pe insula, desi am mai calcat pe acolo…

    (By the way, this is not critical in any way, I’m just fascinated and somewhat amused by how different things seem from my perspective and I’m kind of trying to figure out why.)

    Deci… incerc sa pronunt “water” cu “r” la sfarsit si nu-mi iese niciodata din prima (moment in care simt lipsa posibiltatii de audio comment pentru ca ar ilustra mult mai bine ce vreau sa zic). “I didn’t fix it” mi se pare natural, nu inteleg de ce ai mai pune “ed” la sfarsitul lui “fix” cand ai deja timpul trecut in “didn’t”. Inteleg ca zici ca in romana nu-i asa, dar mie nu mi-ar trece niciodata prin cap sa ma gandesc cum e in romana cand incerc sa-mi dau seama cum e ceva corect in engleza. Si, exceptand numele locurilor cu care evident ca n-am avut tangenta, cam toate exemplele de cuvinte/ expresii/ pronuntii neobisnuite mentionate… mie mi se par perfect normale.

    Personal history: am incepul engleza in clasa a doua, probabil deloc neobisnuit pentru orice a inceput sa mearga la scoala la scurt timp dupa revolutie. O alta chestie probabil deloc neobisnuita: din ’93-’94 , ai mai au avut cablu si, in consecinta, eu am avut Cartoon Network (pe vremea aia nu erau dublate!). N-o sa mint, la varsta aia m-am bucurat de revolutie pentru ca am primit desene animate mai des dupa.

    Si mi s-a intamplat o chestie care nu stiu daca e valabila si pentru altii, dar stiu ca una din colegele mele de clasa din vremea aceea mi-a spus ca i s-a intamplat si ei: am inceput sa gandesc in engleza. Nu stiu exact ce declansaza asta, desi trebuie ca are legatura cu… aaa, am problema inversa aici, cum mama dracului traduci “being exposed” in contextul asta? Spun asta pentru ca in timpul scolii, dupa ce am inceput franceza ca a doua limba straina, mai gandeam uneori in franceza si cand sunt intr-o tara vorbitoare de neamta, stiu ca mental, imi fac planuri in neamta. Si asta in ciuda faptului ca franceza mea e proasta si neamta… lol, de-abia e. Si nici macar nu vorbesc in limbile respective daca n-am de ales! Pentru ca na, sunt si eu constienta ca ce mi-ar iesi din gura ar suna ca dracu’…

    Revenind la scoala, pana la inceputul clasei a opta, am facut cu o profa care ea si-a facut treaba si a cam lasat la latitudinea elevilor daca si-o fac si ei pe-a lor. Asa ca nu m-am omorat dincolo de strictul necesar ca sa am zece si sa nu-mi stric media. Apoi tipa s-a retras pentru ca avea ceva probleme de sanatate si oricum isi permitea (familie cu bani). Si ne-am ales cu un prof care ne-a pus sa invatam pe rupte in anul ala. Am facut la panouri cu regulile de gramatica si logica din spatele lor de am umplut peretii.

    Pentru liceu, eu am ales o clasa de mate-fizica bilingv engleza. Nu ca mi-ar fi placut engleza, singurul meu motiv a fost faptul ca, in anul precedent, avusese cea mai ridicata limita la examemele de admitere din judet – cred ca prima medie cu care se picase fusese 9.25 sau ceva de genul asta. Pe vremea aia nu era capacitate. Erau minim doua probe obligatorii de admitere plus proba de profil. Engleza in cazul meu. Pentru care mi-am facut griji initial si am mai facut niste ore in privat cu proful de engleza, ocazie cu care am primit inclusiv o doza de slang. Si apoi am ajuns la examen si i-am auzit pe ceilalti cum vorbeau… a fost un moment de “daca eu pic proba asta, cine dracu’ o trece?!”.

    Ce a insemnat profilul bilingv: 7 sau 8 ore de engleza pe saptamana si unele materii cu profi din afara, vorbitori de engleza de la mama lor, care evident ca nu stiau romana (ma rog, bineinteles ca aveau bagajul esential de injuraturi pana la sfarsitul anului cand plecau). Ce materii anume depindea de ce oameni erau dispusi sa faca schimbul in anul respectiv (pleca cineva din profii nostri, venea cineva de la un liceu din afara in loc). Au mai existat si ceva schimburi de experienta cu licee din Irlanda de Nord. Pentru cine nu mai tine minte, in anii ’90, Romania si Irlanda de Nord faceau stirile internationale fara ca asta sa fie motiv de mandrie. Orfelinate in cazul nostru, omor intre catolici si protestanti in cazul lor. Totul a inceput cand au trimis niste copii dintr-un liceu de la ei sa vopseasca garduri la un orfelinat de aici si profesorii au observat ca, intr-un alt mediu, incep sa mai vorbeasca unii cu altii, nu mai fac doua tabere separate. Si ce s-au gandit? Why don’t we do this more often? Iar liceul nostru a profitat… daca tot va aduceti copiii aici, de ce sa nu interactioneze cu copiii nostri?

    Fiind clasa bilingva, bineinteles ca profele de engleza au selectat pe cine avea sanse si ne-au trimis la olimpiada. Cine a mai fost la un liceu de elita stie ce inseamna asta. You only get better at something by putting more into it and less into everything else. Depinde de fiecare acum, dar pentru cei competitivi ca mine, asta a mers la extrem. Intotdeauna mi-a fost usor sa-mi placa materiile la care am fost buna. Iar daca iti place ceva, efortul pe care il depui e cumva ca o joaca. Si invers. Diferenta probabil nu era semnificativa in scoala generala, dar a devenit enorma in liceu. Erau materiile la care eram buna (fix materiile de profil in cazul meu) si materiile celelalte. Materiile la care lucram pana imi luau ai mei becul la 3 noaptea ca sa mai si dorm si dupa aia lucram iar pentru ca bineinteles ca aveam rezerva secreta de becuri. Vs. materiile la care ma mai duceam din an in paste si la care n-as fi meritat in veci nici macar sa trec, dar cand mergi la judetene si nationale iese cu scandal daca iti strica vreun alt prof media.

    Strict referitor la engleza, cat se poate de sincer, in timpul liceului nici nu mi-am dat seama. Premiul intai la olimpiada judeteana de engleza intr-a noua?! Who fucked that up?! Am fost convinsa ca cineva a gresit ceva, asa ceva nu se putea intampla altfel. In clasa a zecea la olimpiada, inainte sa primim subiectele, discutam cu tipa din fata mea, ea se juca cu tot ce aveam pe banca si, la un moment dat, i-au cazut ochii pe buletin si m-a intrebat daca eu am luat premiul intai in anul precedent… aproape ca mi-a venit sa intru in pamant. Am fost convinsa ca dupa ziua aia o sa fie clar ca nu meritam sa castig olimpiada in clasa a noua. Si apoi m-am trezit iar cu premiu si ca lucrarea mea merge la nationala – ce mama dracului s-a intamplat iar?! Dar cat se poate de serios, e greu sa-ti dai seama cand te compari cu profele, cand te compari cu oameni pentru care engleza e limba lor materna.

    Si poate ca a fost si faptul ca orele de engleza din liceu se desfasurau altfel fata de orele de franceza sau orele de engleza din scoala generala. Aveam manuale speciale fara boaba de romana, ni se puneau sa ascultam inregistrari in engleza cu vorbitori de la mama lor, aveam o multime de carti de exercitii suplimentare. Si, chiar si cu profele din Romania, nu se vorbea decat extrem de rar in romana. Nici macar in conversatiile fara legatura cu lectia din pauze. Iar in timpul orelor, era normal sa primim un subiect de discutie iar discutia sa devina cearta in toata regula. Iar profele o lasau sa curga cat timp era in engleza.

    Apoi FILS (Facultatea de Inginerie in Limbi Straine)… I think that’s pretty self-explanatory. Ca engleza multor profi de la poli e proasta e alta poveste.

    Mai e si faptul ca… nu sunt o creatura sociala. Am iesit in oras pentru ceva ce n-avea legatura cu scoala de fix doua ori in timpul liceului. M-am mutat in Bucuresti pentru facultate si au trecut ani buni pana sa merg altundeva in afara de facultate, cumparaturi absolut necesare, parc, munca. Opt ani pana sa calc pentru prima data intr-un mall. Asa ca nu prea vorbesc in romana, chiar daca inca traiesc aici si nu e ca si cum as fi uitat limba (mai degraba nici n-am stapanit-o fenomenal de bine vreodata). Vreo cinci bloguri pe care intru inseamna cam trei sferturi din doza mea total de romana. Ceea ce a condus la o chestie pe care as vrea sa pot s-o repar, dar drace, nu stiu cum… ai mei au inceput sa vorbeasca romgleza.

    Si inca o chestie: cu putinii din fostii colegi cu care mai tin legatura vorbesc in engleza. I know they know the language and I know they know it’s my normal.

    Si tot ce am facut dupa facultate a insemnat sa interactionez in engleza. Work or fun. Partea de work in tech probabil nu necesita explicatii. Pe partea de fun… e vorba de muzica plus curiozitatea care m-a impins sa vizionez documentare despre trupele care mi-au placut de-a lungul timpului. Unele din trupele astea trupe de britanici. Motorhead, Black Sabbath, Judas Priest, Def Leppard, Iron Maiden, Saxon… Si ii auzi vorbind si unele expresii, ticuri verbale, poate si accente pana la un anumit punct (am auzit un englez vorbind la un moment dat de “impressionable accent” si observ asta atat la mine cat si la unii nemti care au trait/ fost des prin Anglia) se prind si de tine. Si ma intreb, sunt unele de care sunt constienta, dar cate or mai fi de care nu-mi dau seama?

    Ce stiu sigur e ca lumea nu-si da seama ca sunt din Romania daca deschid gura si vorbesc in engleza. Iarna cealalta, am vrut ceva semnat dupa concertul Kreator de la Bucuresti si tour managerul lor m-a luat sa-i cautam sa nu stau sa-i astept in frig pe langa autocar. Si, printre altele, m-a intrebat de unde am venit si a fost surprins cand a auzit ca sunt de-a locului. In Polonia, Germania, Elvetia sau Franta, mi s-a intamplat de mai multe ori ca lumea sa presupuna ca sunt din Anglia (probabil ca si numele mai contribuie uneori). In Olanda, din Irlanda sau Germania. In Irlanda, din Canada. In Anglia, din Belgia sau Franta.

  5. @Ana: La mine, a fost pe dos. Am început engleza ca a doua limbă străină, într-a șasea, orele erau ținute la mișto, engleza în liceu am făcut-o cu un prof simpatic, dar care nu și-a bătut capul foarte tare (oricum, două ore săptămînal la un profil de Științe Sociale), iar în facultate nu m-am intersectat cu vreo limbă străină. Mă rog, în anul întîi, la Arte, a fost ceva la mișto, m-am dus fix la examene și-atît. Toată engleza mea e din ce citesc pe net și din filme. Legat de partea cu “didn’t fixed it”, nu mi se întîmplă des și, în orice caz, nu la toate verbele. Culmea, doar la unele regulate. Adică, mno, îmi vine mai natural să spun “I didn’t go” decît “I didn’t went”, deci cu asta n-o dau de gard. E, pur și simplu, lipsă de practică.
    PS: “being exposed” se traduce prin “a fi expus” :P

  6. @Ana: bine, și ar mai fi o chestie, anume că engleza de Londra e ca româna de București față de româna din restul țării :)

  7. Oops, mi-a fost teama de un “furculision”, ca am mai comis din astea.

    Legat de cat difera engleza din diferite zone, mi-am adus aminte de o faza dintr-un documentar Saxon (Heavy Metal Thunder: The Movie). Nigel povesteste ca atunci cand li s-a alaturat, el, fiind din sud (Brighton), ii era mai greu sa-l inteleaga pe Graham (nascut in Yorkshire) din cauza accentului. O mostra de engleza de la Graham, care da, suna foarte diferit de cum suna engleza lui Nigel sau Doug.

    Mai… global, anul trecut la Dublin, o tipa din New York imi povestea ca s-a simtit pierduta in aeroport cand a dat de un tip cu un accent irlandez puternic caruia i-a zis in cele din urma ceva de genul “I swear I speak English, but I can’t understand you…”