Ce-am învățat în trei ani la UNArte

Ce-am învățat în trei ani la UNArte

Acum trei ani, pe la începutul lui august, înainte de a începe cursurile la UNArte, eram tufă de Veneția. Dacă m-ai fi pus să enumăr câțiva artiști de după anii ’50, nu știu dacă eram în stare să fac o listă de zece – din care, evident, nu putea să lipsească Warhol.

Adevărul e că, până înainte de admitere, nu m-a interesat niciodată, la modul serios, arta, iar muzeele, în general, mi se păreau plictisitoare. Cumva, e normal, pentru că, de multe ori, cel puțin când vine vorba de secolul XX, ca să înțelegi cum evoluează arta, trebuie să știi contextul istoric.

După trei ani la Foto-Video, la UNArte, nu mă consider artist, iar faptul că la profilele mele de Facebook, Twitter și Instagram scrie “visual artist” este mai degrabă un inside joke decât o realitate – din punctul meu de vedere, cel puțin. Gluma e că, prin anul doi, am zis că-mi trec titulatura de artist vizual în momentul în care unul dintre profesorii de la facultate o să-mi dea like la cel puțin o poză – numărul like-urilor, evident, e mai mare.

Nu mă consider artist dintr-un motiv simplu: pentru că nu consider că am suficiente cunoștințe despre artă, nu pe cât mi-aș dori, și mă reține un sindrom al impostorului, chit că am avut niște lucrări expuse prin niște expoziții. Prin urmare, iată o listă cu observații personale:

  • am mai spus-o și altădată, dacă vrei să fii doar fotograf, mai bine faci un curs de specialitate; Foto-Video, la UNArte, are drept misiune pregătirea studenților pentru a deveni artiști, nu meseriași
  • nu știu alții ce părere au, eu cred însă că structura de învățare pe care o oferă secția pe care am terminat-o este foarte bună și pentru cineva ca mine, care nu s-a intersectat niciodată cu arta, și pentru cineva care a terminat un liceu de arte sau e pasionat și are niște cunoștințe în domeniu
  • deși se numește Foto-Video, secția în sine te pregătește pentru pluridisciplinaritate. Am colegi care și-au dat licența cu foto, cu video, cu instalații, cu grafică/desen, cu mixed-media (foto+pictură), cu performance, cu sunet. Nu e nimic bătut în cuie
  • profesorii sunt, în marea lor majoritate, foarte deschiși către experimental, foarte deschiși către a oferi informații sau bibliografie suplimentară, iar lucrul ăsta vine la pachet cu o anumită detașare – în sensul că n-o să tragă niciunul de tine dacă tu nu vrei să muncești, pentru că nu e treaba lor, dar or să te ajute, în general, cu orice pot sau au la dispoziție
  • sincer, nu-i înțeleg pe cei care se plâng că profesorii nu trag de tine, care așteaptă să li se dea totul mură-n gură, dar n-ar munci de unii singuri în afara orelor de curs. Încă o dată, facultatea e facultativă, nu e obligatorie, facultatea o faci pentru că vrei să înveți, nu pentru că ți se cuvine o diplomă
  • pentru mine, facultatea asta a fost făcută, dintr-un anumit punct de vedere, la momentul potrivit, dar aș fi preferat ca momentul potrivit să fi fost acum vreo 12 ani. Deși programul e lejer, iar profesorii sunt OK (doar dacă te încăpățânezi să nu înveți nimic ai “șanse” să nu treci examenele), ideal ar fi fost să o fi terminat într-o perioadă în care n-aveam obligații și responsabilități – adică la vârsta la care încă te mai întrețin părinții
  • cumva, regretul meu legat de facultatea asta e că n-am avut destul timp să citesc pe cât de mult mi-aș fi dorit (vezi observația de mai sus legată de cunoștințe și de “nu mă consider artist”). E plin de resurse pe net, sunt pline bibliotecile de cărți, timp să ai. Când începi la 30 ani și ai o groază de muncă, lucrurile se schimbă un pic
  • revin la o idee de mai sus ca să nu fiu înțeles greșit: faptul că profesorii nu trag de tine ar trebui privit ca un exercițiu de responsabilitate a ta, ca student, care ia în serios facultatea și care studiază și independent, nu așteaptă să vină informația ca și când ar veni șomajul lună de lună
  • prin urmare, fiecare student ar trebui să înțeleagă că, în medie – ochiometric, apud Mihăileanu -, fiecare generație de absolvenți dă cam trei-patru artiști care expun constant și care ajung cunoscuți. Cea mai mare parte a absolvenților ajung să lucreze în alte domenii și să nu-i mai intereseze, în mod deosebit, arta. Cumva, o excepție cred că o face generația mea – am avut noroc, cred, să fiu într-o companie foarte mișto
  • piața românească de artă (contemporană) e destul de dinamică, chiar dacă nu poți să compari Bucureștiul cu Berlinul. Asta nu înseamnă că nu sunt importante aceleași lucruri ca în orice altă industrie. Networkingul e foarte important, participarea la evenimente, la vernisaje etc., contactul personal cu artiști, galeriști și curatori. Nu-i cunoști, nu exiști. Asta e realitatea. Dacă n-ai social skills, o să te chinui mult și bine ca să răzbești. E muncă la fel de multă ca-n orice alt domeniu
  • unul dintre avantajele secției pe care-am terminat-o e că ți se oferă, în marea majoritate a timpului, o groază de resurse de tip open call pentru cine are ce să arate și vrea să expună, de la expoziții punctuale și până la rezidențe artistice. Desigur, acolo contează portofoliul și o idee și un statement bine scris. Adică muncă, adică birocrație, la fel ca-n orice altă industrie
  • secretarele sunt dumnezeu. “Săru’ mâna” face minuni. Nu flori, nu cafea, nu ciocolată, ci bun-simț. Dacă vrei să-ți tai singur craca de sub picioare, n-ai decât să te cerți cu secretarele. Ca peste tot
  • dacă ajungi la UNArte, alege-ți opționalul lui Călin Dan (directorul MNAC), mie mi-a deschis ochii în multe direcții, e unul dintre cursurile la care-am învățat extrem de multe.

Astea sunt doar câteva idei care-mi vin acum în minte, dar am mult mai multe. Pentru mine, a fost o experiență mișto, am cunoscut oameni mișto, am cunoscut artiști mișto. Că am fost eu o lepră leneșă și n-am lucrat pe cât de mult aș fi putut – că, deh, uneori, mai lași dracu’ două seriale și faci și altceva -, asta e partea a doua.

Ce-am învățat din toată experiența asta:

  • arta e o chestiune subiectivă. “De gustibus” și restul, dar dacă e ceva cu ce-am plecat din facultate, e să nu judec oamenii. E mult mai ușor să rezonezi cu o poză frumoasă – vezi like-urile de pe Instagram – decât să apreciezi o lucrare vag abstractă
  • m-am dus pentru foto și am ieșit din facultate cu o dorință de a face instalații (instalații video, poate ceva legat de sculptură, enfin). Structura de învățare – asta de ziceam că promovează multidisciplinaritatea – mi se pare, în continuare, excelentă
  • arta modernă și contemporană poate fi înțeleasă, în general, doar dacă e privită în context istoric și în context istoric cultural. Futurismul, suprarealismul, astea nu-s doar curente în pictură, ci și în literatură (realismul magic, de exemplu – Garcia Marquez, e parte din suprarealism). Artele funcționează împreună, sunt strâns legate una de alta
  • când intru în câte-o discuție cu oameni care vor să-mi explice cum arta modernă și contemporană e de rahat, îmi place să le spun o poveste (inventată de mine) ca să priceapă mai bine contextul: “de pe la sfârșit de 1800, la o terasă din Paris, constant, stăteau la câte o masă, la un vin, câte un scriitor, un poet, un actor, un pictor, un sculptor și-un filozof și se uitau la gagicile care treceau pe stradă. Pe măsură ce se adunau sticlele de vin, treceau și ei, ca băieții, la subiecte serioase, politică, filozofie, d-astea. Și cu cât mergeau mai departe discuțiile, cu atât se dezvoltau noi critici la curentele perioadei și idei noi de dezvoltat alte curente artistice. Și, uite-așa, s-a trecut de la impresionism la expresionism, de la expresionism la dracu’ să-l pieptene, de la dadaism la suprarealism etc. Și, uite-așa, la o băută zdravănă, s-a născut un alt curent artistic înainte de a-și vărsa mațele la colțul Senei
  • pentru cine se plictisește și are timp de citit, merită să caute corelațiile dintre curentele filozofice și curentele artistice. Sunt acolo, or să le găsească. Așa plictisitoare cum o fi, arta modernă și contemporană e mult mai profundă decât alea trei linii strâmbe sau un pătrat galben pe fond albastru vândut cu 50 milioane euro.
  • de anul ăsta, structura de învățare de la Arte Plastice s-a modificat – zic eu, în bine – și istoria artei se învață… cronologic, așa cum ar trebui. Eu am prins un alt sistem, unul în care am putut să-mi aleg ce vreau să studiez. Prin urmare, sunt tufă de Veneția, în continuare, când vine vorba de artele medievale. De la bizantini până pe la 1900, sunt praf. Am preferat să-mi aleg cursurile de artă contemporană (prof. Adrian Guță; că ziceam mai sus de opționalul lui Călin Dan, cele două cursuri s-au completat perfect) și de istoria artei bizantine în locul celor de istoria artei “tradițională”, nu mi-am alocat suficient timp să recuperez, asta-i viața. Am o vagă impresie că, cine începe anul ăsta, va trece prin toată istoria artei, chestie care nu poate decât să mă bucure
  • arta e subiectivă, dar dacă-ți ții mintea deschisă, o să ajungi să iubești toate formele, chiar dacă ție nu-ți place pictura sau sculptura. De asta și zic, structura de pluri/multidisciplinaritate (nici nu știu exact care-i cuvântul corect în română) de la Foto-Video e foarte mișto
  • cred că toți marii artiști, sub o formă sau alta, au cochetat și cu alte discipline. În orice caz, au cochetat sau nu, cu siguranță au fost interesați și de celelalte forme de artă. Cum ziceam și mai sus, acum și cu alte cuvinte: arta e fluidă, iar disciplinele artistice se întâlnesc constant și nu se exclud una pe alta. Cel mai simplu exemplu e filmul, unde ai “pictură”/fotografie, sculptură/arhitectură, grafică/scenografie, sunet, muzică, actorie, literatură, toate într-un singur produs final
  • până acum, cred că s-a prins toată lumea: nu doar aspectul estetic definește arta. Există artă activistă, artă politică etc., parte din întregul numit artă conceptuală. Arta conceptuală o fi, pentru majoritatea, plictisitoare, dar în realitate, dacă știi contextul și prinzi substratul, e chiar mișto
  • dacă am învățat ceva, acel lucru e că, acum, intru în muzee și stau mai mult în fața unei lucrări. Nu ca să înțeleg ce-a vrut să zică artistul sau, așa cum mulți o dau în zeflemea, să înțeleg ce a vrut pictorul, cu cele trei dungi, să spună din punct de vedere filozofic, ci să mă bucur de lucrarea din fața mea, să încerc să apreciez ideea sau conceptul, să încerc să înțeleg ce stare de spirit/sentiment (alea banale, tristețe, bucurie etc.) a pus în munca lui din acel moment.

Pe scurt, cam asta am învățat în ultimii trei ani, în facultatea asta. Sunt mult mai multe lucruri pe lângă, dar cum ziceam, nu mă consider artist, nici pe departe critic – de aia nu scriu despre artă, în general, nici pe blog, nici pe Facebook, nu consider că am cunoștințele necesare suficiente pentru a-mi da cu părerea și tocmai de aia nu comentez nici la cei care critică în necunoștință de cauză.

Știu că ziceam, mai sus, că ar fi fost mult mai mișto să fi făcut facultatea asta pe vremea când n-aveam responsabilități, dar nu cred că e timpul pierdut nici pentru cineva care, la fel ca mine, e trecut de 30 ani. E un bun punct de plecare pentru cine vrea să înțeleagă cu ce se mănâncă arta. Primul an cere mai multe ore libere, pentru că e programa ceva mai densă, dar chiar și pentru cineva care are un job, e suficient de decent orarul dacă își permite un program de muncă mai flexibil, cu trei-patru ore de alocat facultății.

Am scris textul ăsta nu pentru că mi-aș dori să trimit lumea la școală, ci pentru că m-a întrebat cineva pe Facebook, azi, care a fost experiența mea – și nu e prima și, probabil, nici ultima persoană care o va face – și pentru că am tot văzut vizite din Google de la cei care au căutat detalii despre admitere (admiterea s-a încheiat pe 10 septembrie, parcă). Las asta aici pentru cine o mai fi curios.

Desigur, există și oameni care n-au fost mulțumiți de informațiile cu care au plecat din facultate și cred că întotdeauna vor exista nemulțumiți. Așteptările diferă de la caz la caz. Sunt mulți care ar fi preferat profesori care să pună biciul pe ei. Pentru mine, experiența asta a fost exact ce trebuie.

Ce-oi face mai departe, asta încă nu știu. Am niște idei de proiecte/expoziții, unele lucrate, altele încă în stadiu de dezvoltare conceptuală, poate o să expun ceva, poate nu, poate la anul, poate peste cinci, poate în România, poate în afara României, naiba știe. Primul pas e să-mi iau licența, pe care am amânat-o.

Restul părerilor, la fel ca arta, în general, sunt subiective. Însă indiferent de păreri, la finalul zilei, tot trebuie să muncești.

PS: Poate, altădată, o să scriu vreo trei paragrafe despre cât e inspirație și cât transpirație, cât e artă și cât e birocrație. Poate.

(Poza de sus e de la Centrul de Artă Contemporană din Torun, Polonia. Eu, făcându-mi un selfie în fața instalației mele video cu… selfie-uri – 9 decembrie 2016)

 

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

1 comentariu

  1. mi s-a parut destul de lung si plictistor ce ai scris, si nu am reusit sa citesc pana la capat chiar daca mi-am dorit

    personal nu inteleg ce are a face a fi artist cu cunostintele despre arta. ca doar e vorba de artisti nu de critici.
    am impresia ca repeti ca nu ai cunostinte despre arta si de-aia nu te autointitulezi artist ca sa eviti sa te raportezi strict la arta ta. esti artist daca produci arta (ce-o mai fi si aia, dar nu asta e subiectul acum), daca ai un public oricat de mic, daca starnesti emotii in oameni, nu daca ai consumat politicos cu servetul frumos impaturit pe genunchi arta predecesorilor tai.