Istanbul. Dincolo de zgomot

Dacă v-aţi imaginat vreodată că în Bucureşti e mult zgomot, n-aveţi destulă imaginaţie. Sau n-aţi călcat în marele bazar din Istanbul. O oarecare urmă de agorafobie te face să te simţi mic şi pasibil de a fi călcat în picioare. Bazarul e ca Oborul de lîngă piaţă, cu mulţi oameni care, uneori, îşi mai scapă cîte-un cot din cauză că parcă nu-i suficient loc să treci. Asta pînă la orele prînzului, cînd nu mai există loc. E corp lîngă corp, picătură de transpiraţie lîngă picătură de transpiraţie, cîtă frunză, cîte sardele înghesuite în aceleaşi conserve lungi, interminabile, de asfalt şi cărămidă.

Sîmbăta în Istanbul

E impropriu spus “marele bazar.” Istanbulul, în sine, este un bazar imens. E capitala absolută a kitschului, în care, dacă nu pui la socoteală draperiile negre îmbrăcate de femei, care le lasă descoperiţi doar ochii, nu există un stil anume. E zdrăngănică lîngă zdrăngănea şi sclipici lîngă alt sclipici, Roşia Montană deja extrasă şi prelucrată în zeci de mii de brăţări, cercei şi alte bijuterii masive, care-ţi iau ochii din trei în trei magazine. Istanbulul văzut de mine, în prima zi a phototrip-ului organizat de F64, e haotic, aglomerat şi fierbinte precum un cazan de aluminiu încins, care-ţi fierbe la spinare.

De dimineaţă, de la prima oră, îţi turuie urechile de motoare, îţi înţeapă timpanele cu claxoane şi te arde cu praful ridicat pe străzile înguste, unde încă se mai dărîmă construcţii vechi. Un contrast fantastic, cu dărîmături în spatele cărora se ridică ditamai coloşii de beton, moschei construite cu sute de ani în urmă, imagini la fel de arse precum cele de pe cardul aparatului foto. E al naibii de cald şi, dacă n-ar fi Bosforul, la doi paşi, oraşul ar arăta, probabil, precum  Las Vegasul postapocaliptic din Resident Evil: acoperit de două degete de praf.

Duminica

Într-un mod ciudat, comparativ cu ce sîntem obişnuiţi, lumea stă acasă în ultima zi a săptămînii. Se respectă. Bazarul imens se transformă, cu excepţia zonei din jurul Turnului Galata, într-o zi de odihnă, într-o pînză de străzi pustii, populate doar de gunoaiele uitate de c-o zi mai devreme. Bate un vînt de linişte şi doar din cînd în cînd se mai aude cîte-un ţipăt al vreunui copil, ori cîte-un pas alergător, pleznind a şlapi, pe străzi paralele. E linişte. Prea multă linişte.

Dincolo de clişee, Istanbulul parcă n-ar reuşi să mă farmece, dar parcă mă face să mă-ntreb cînd voi vrea să mă-ntorc. Am încercat, timp de-o săptămînă, să rumeg imaginile ce mi s-au lipit de retină şi dincolo de contrastul dintre cele două zile de weekend, m-am simţit ca acasă. Lume multă, gunoaie aruncate la nimereală şi un zgomot infernal. Un Bucureşti imens şi, totuşi, complet diferit, cu multe lucruri bune în plus: moschei fabuloase, mult mai mult bun simţ, extrem de multă amabilitate şi foarte multe femei îmbrăcate în negru, cu feţe acoperite, precum nişte ninja ieşiţi la plimbare în miezul zilei, după care nu vei întoarce capul dacă eşti suficient de deschis.

Cu ce rămîi

Nu e un oraş în care mi-aş dori să locuiesc, nu e un oraş pe care să-l simt aproape. Şi totuşi, ceva se rupe, undeva, şi mă face să mă-ntreb de ce-l găsesc, totuşi, atît de fascinant. Este, ce-i drept, un oraş străin, dar atît de familiar, un oraş vechi lîngă unul nou, un oraş plin de ruine lîngă zgîrie-nori, un oraş plin de săraci lîngă bogaţi, un oraş plin de pietoni lîngă şoferi care nu dau prioritate nici măcar celor aflaţi pe zebră.

Dincolo de zgomot, Istanbulul e un oraş fascinant. Poate nu fermecător – pentru mine, cel puţin -, dar sigur frumos, contrastant şi familiar. Un oraş vibrant, dar atît de liniştit în ziua de odihnă. Un loc în care merită să oboseşti o zi întreagă pentru a te bucura de liniştea din ziua următoare. Istanbulul este, poate, unul dintre puţinele oraşe ce-ţi vor stîrni o groază de întrebări după ce-l vei fi părăsit. (Mai multe fotografii, pe Facebook)