Joaca

Prin toamnă sau prin iarnă, nu mai ştiu exact, am ieşit cu skateboard-ul aiurea. Om serios, trecut de 30 ani, cu o placă pe care se dau adolescenţii, mi-am zis. Dar, la final, am avut şi-un soi de epifanie, căci degeaba eşti un individ care citeşte fără oprire cam tot ce-i pică-n mână, dacă rămâi tot un Toma necredinciosul până nu dai tu cu fundul de pământ.

Eu sufăr de un sindrom al fricii de ridicol. De asta nu prea fac glume, că n-aş vrea să fie interpretate, de asta nu-mi permit să spun vreo glumâ proastă la care, dac-ar fi spusă de alţii, lumea ar râde, dar pe mine s-ar supăra, că nah, eu sunt ăla serios. În fond, fiecare trăieşte în propriul clopot de sticlă, sinele unuia nu se intersectează cu sinele altuia, ştim cu toţii – sau ar trebui – teoria, că are vreo 300 ani.

skateboard

Şi cum ieşisem cu placa, am ajuns la Arena Naţională unde, cum altfel?, există vreo două rampe – uneori, mai urcă şi câte-o maşină pe-acolo. Nu, nu m-am dat cu placa, în picioare, pe vreo rampă, că mi-aş fi rupt gâtul, cel mai probabil, dar am folosit-o pe post de sanie. Rezultatul e că prima tură am scăpat întreg, că m-am dat cu “frâna” trasă, însă a doua oară am decis să fiu mai viteaz. Mi-am rupt o pereche de blugi, un tricou, s-a desfăcut bine puloverul pe partea de jos, care acoperea cureaua de la blugi, ba am rupt şi converşii.

Şi, fireşte, mi-am belit şoldul şi cotul drept. Cu şoldul însă, ei bine, mă mai apucă la câteva zile câte-o durere, abia acum mi-a picat fisa că asta s-ar putea să fie cauza. Nimic grav, doar genul ăla de durere difuză care mai tare te enervează decât te deranjează.

Dincolo de inconvenientele astea, cred că de vreo zece-cinşpe ani n-am mai avut un moment de bucurie de genul ăsta. Efectiv, m-am bucurat de julituri. De ce-am zis, la început, de pseudoepifania mea? Pentru că tipul ăsta de bucurie e complet diferit de celelalte. Altfel te bucuri când primeşti o mărire de salariu, altfel te bucuri când câştigă echipa preferată, altfel te bucuri în mai ştiu eu ce altă situaţie.

Or, momentul ăsta al meu a ţinut de bucuria jocului, cred. Şi e o bucurie specifică maidegrabă copilăriei şi adolescenţei, din perioada aia dinainte de a apărea dorinţa de maturizare şi de a prelua responsabilităţi. Unii or să râdă, “ha ha, cine vrea responsabilităţi?”, dar adevărul e că ţi le doreşti mimetic, doar ca să nu fii criticat că eşti iresponsabil, asta e o trăsătură a societăţii, îţi impune nişte valori, dar şi nişte prejudecăţi.

N-am pretenţia de a spune vreun mare adevăr, dar jocul în sine se termină undeva pe la 14-15 ani, când apar alte obiceiuri. Bucuria nu e aceeaşi la Counter Strike cu bucuria de la fotbalul din spatele blocului sau de la prinselea şi e şi diferită de cea pe care ţi-o dă răspunsul nu-ştiu-cărei-fete care a decis că meriţi să-i cumperi o floare sau mai ştiu eu ce.

Capacitatea de a nu te mai lua în serios, cel puţin pentru câteva minute, cred că e – n-am lecturat nimic pe tema asta, e doar un sofism ce zic eu acum – până la urmă şi o formă de validare a capacităţii de funcţionare la parametri normali în societate. Cumva, îi invidiez pe cei care ies să joace un fotbal la sfârşit de săptămână sau, în fine, pe cei care nu au eliminat jocurile din rutina lor, odată cu maturizarea.

Jocul trebuie că-i o formă de relaxare şi de înviorare a creierului mult mai puternică decât, ştiu şi eu, un film sau o ieşire la bere. Uneori, ajung eu la concluzia asta, şi după 30 ani, e bine să mai fii copil, măcar aşa, din când în când.

PS: Nu-s tocmai fericit cu skate-ul, nu e nici suficient de stabil şi nici n-are roţi de stradă. Aş fi preferat un longboard, dar când am văzut cât costă o placă Landyachtz, la care trebuie să mai cumperi axuri şi roţi (pentru stradă, cred că un 70-75 ar fi decent ca să nu simţi toate crăpăturile din astfalt), am cam înghiţit în sec şi-am pus placa-n cui.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

1 comentariu

  1. La faza cu belitul soldului am ras involuntar :))