Dubla măsură și jumătatea de măsură: de ce n-avem așteptări de la Dragnea, dar îl criticăm pe Cioloș

Anul trecut, pe la sfârșitul lunii august, postam pe Facebook un status legat de judecata cu dublă măsură sau cu jumătate de măsură. Nu mai știu care e contextul, dar după distracția cu Dragnea, de zilele astea, am văzut niște comentarii de genul “Da’ Cioloș ce-a făcut când a aflat de la OLAF despre deturnările de fonduri europene?” de la oameni pe care nu poți să-i suspectezi că ar fi pesediști sau simpatizanți ai lui Dragnea.

Și zic că e cazul să las și aici postarea de anul trecut și să explic mai jos chestia din titlu, cu așteptările:

E o chestie care mă enerveză teribil. Există judecăţi cu jumătate de măsură şi judecăţi cu dublă măsură. Judecăţile cu jumătate de măsură sînt de tipul “Pleşu crede în Dumnezeu, e un creştinopat nenorocit, deci valoarea lui e zero.”

Judecăţile cu dublă măsură, de la acelaşi tip de indivizi, sînt de tipul “Ce contează că prietenul meu a tras o băşină în public, la o întîlnire de business care putea să-i aducă două milioane de euro, şi pe care i-a pierdut din cauză că puţea prea tare, e stelist şi e băiat bun.

Genul ăsta de percepere a realităţii, pur subiectivă şi complet biased, e unul dintre modurile în care noi, ca naţie, ne desconsiderăm şi ne tăiem singuri craca de sub picioare. Cineva ar putea scrie o întreagă lucrare de doctorat pe tema asta.

Cam asta se întâmplă și în politică. Judecata cu dublă măsură i se aplică, în general, unuia ca Dragnea. “Ce contează că n-a făcut nimic sau că a furat? Nu e ca și când n-am ști că fură de rupe, ce așteptări să ai de la el?” A furat? Ne așteptam la asta.

Judecata cu jumătate de măsură se aplică oamenilor de la care ai așteptări. “Cioloș părea un om competent, cum de n-a făcut tot ce trebuia făcut?” A greșit? Să-l pedepsim, căci nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor noastre.

Genul ăsta de judecăți se aplică de-a lungul și de-a latul eșichierului ideologic și se aplică și în sens invers. “Cioloș e tehnocrat și nu e politician, deci n-are ce să caute în guvern“, respectiv “Dragnea a furat, dar uite că PSD-ul a și făcut ceva, a mărit pensiile” etc.

În principiu, genul ăsta de judecăți ar trebui eliminate din gândirea curentă. În practică, același tip de judecăți e folosit pe post de compromis pentru a atinge un scop/țel mai mult/mai puțin nobil.

Știm că X a furat, dar Y fură mai mult, așa că ne facem că nu-i vedem defectele lui X, altfel riscăm să fim furați mai mult. Există o problemă morală, oricum am da-o, dar în același timp, e și un compromis legitim câtă vreme “cealaltă” tabără funcționează/argumentează în același mod – și, mai ales, câtă vreme lumea nu percepe la fel realitatea și nu judecă după aceleași criterii (de exemplu, competența și rezultatele).

Există două consecințe importante: 1. temporar, dacă scopul taberei care-l preferă pe cel ce fură mai puțin e atins, iar bunăstarea generală crește, înseamnă că acest compromis a funcționat; 2. pe termen lung, dacă propaganda taberei care-l susține pe cel care fură mai mult e continuă și susținută și chiar are efecte la nivel de mase de votanți, se ajunge la o polarizare excesivă și, implicit, la radicalism.

Întrebarea, de fapt, este următoarea: cât de mulți ani trebuie să investești în educație pentru ca acest tip de compromis să se reducă până la punctul în care nu mai e nevoie de el?

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.