Jurnalistul imposibil

reporterÎl aşteptăm, dar fiindcă ştim că nu va veni, ne consolăm imagin]ndu-l, pur şi incontestabil, denunţînd tot răul şi toate relele. Încarnarea conştiinţei critice absolute, fără simpatii, fără cauză, fără baricadă, fără servituţi, fără idoli, fără puncte cardinale. O gândire fără rădăcini, fără ataşamente, executând piruete justiţiare în aplauzele tuturor.

Nimeni să nu-i fixeze nici măcar cele mai abstracte şi imperceptibile limite, iar dacă numai o clipă s-ar surprinde captivul unei direcţii, dacă ar da motive să fie suspectat de partizanat, să aibă atunci puterea să se elibereze şi să-şi reinstaureze condiţia. Astfel, ne-ar elibera şi pe noi, încă fideli puterii salubre a cuvintelor.

Textele lui ar fi diagnosticul cel mai exact, tabloul cel mai cuprinzător, sentinţa cea mai justă. Practic, nu ar avea adversari. Toţi ar amuţi în faţa evidenţei, toţi şi-ar lasa capetele în jos, primindu-şi porţia zilnică din Judecata de Apoi.

Jurnalistul imposibil este una dintre fantasmele României nemântuite. Cititorii de gazete, radioascultătorii, consumatorii de taclale TV şi internauţii îl caută în orice figură apărută în mass media. Unii jubilează: “ăsta e trimisul”! Îl idolatrizează un timp, apoi, o notă critică mai apăsată în direcţia unui personaj politic glorificat, sau dimpotrivă, un suflu mai puternic în trompeta unor politicieni dubioşi, ceva afaceri necurate sau vechi păcate din anii comunismului şi gata, cel iubit a căzut în dizgraţie. Maculat iremediabil, lasă terenul liber pentru cei neprihăniţi.

În orice decepţie suferită de public faţă de o vedetă media, stă această insatisfacţie că iluzia jurnalistului imposibil s-a volatilizat. La extrem, presa social-politică e blamată in corpore, cel dezamăgit refuză să o mai frecventeze, politicieni şi jurnalişti sunt toţi o apă şi un pământ, hai mai bine pe National Geographic. Salvarea balenelor şi cipurile pentru pitoni devin subiecte mai seducătoare decât orice eveniment şi orice opinie din presa internă.

Dar jurnalistul imposibil nu e numai marota publicului, ci chiar şi a jurnaliştilor. Acuzîndu-se reciproc de partizanat, de înregimentare, de fixare obstinată pe o baricadă sau alta, de lipsa unui discurs nuanţat, de inflexibilitate sau, dimpotrivă, de amoralitate şi mercenariat, ei îşi revendică alegaţiile tocmai de la fantasma jurnalistului imposibil.

Distanţa faţă de modelul irealizabil configurează ierarhia păcatelor: de la foarte uşoare până la cele strigătoare la cer. Numai că gradul de încărcare a conştiinţei îl stabilesc totdeauna ceilalţi, de obicei adversarii. De aceea, fiecare în felul său se simte moralmente fără reproş şi confirmat în poziţia pe care o ocupă şi de unde se exprimă.

Încă nu ştiu în presa românească nici un jurnalist care să se autodenunţe public pentru erorile conştiinţei sale. Toţi îşi apără poziţia. Până la capăt. De aceea, ca lumea politicii, şi lumea presei pare un teatru de război unde rolurile sunt bine fixate, iar discursurile previzibile. Nici o îndoială, nici o ezitare. În presa din România, Hamlet ar fi dat afară imediat din orice redacţie. Dacă totuşi se produc reorientări individuale sau de grup, nimeni nu şi le motivează. Pur şi simplu, actorul a pus o altă haină pe el şi îşi vede mai departe de joc.

Fiecare jurnalist onest, şi fiecare se simte onest, e bântuit uneori de fantasma jurnalistului imposibil. Întrezărind-o numai, respiră mai bine, mintea i se face clară şi, în cele din urmă, ajunge să leviteze prin aerul limpede şi sănătos al adevărului. Constrângerile dispar, umbrele apăsătoare ale conştiinţei se spulberă. Puterea curată stă în spiritul său, frica dispare, valorile tari se instalează în tot ce spune şi în tot ce scrie. Gustă fără saţ din deliciile libertăţii. Adevăratei libertăţi.

Dar fantasma se evaporă prin chiar efortul celui care a invocat-o. Cenzorii, din afară şi din interior, dau năvală. Avem nişte rate de plătit, avem o familie de hrănit, avem o amantă cheltuitoare, avem nişte afaceri în derulare, poziţie de apărat, avem nişte prieteni pe care nu-i trădăm, avem un boss gelos ca Iahve, trăim într-o lume care nu iartă, ne pândesc: ratarea, întunericul cel din afară, puşcăria, bâta de baseball, pustiul, dizgraţia, neantul valah. Şi astfel, pentru cei mai mulţi, jurnalistul imposibil e în acelaşi timp şi indezirabil.

3 comentarii

  1. ma pregateam sa cad pe spate mama mia ce frumos ai scris-o pe asta, si vad dumitru badita la autor :D
    ce rau mi pare ca n-ai scris-o tu…

  2. :)
    da, desi nu ma refeream neaparat la abordare (asta probabil vroiai sa zici cu despicat firul in 4? ) cat la vocabular, la imagini, etc
    poate esti constient ca esti f previzibil in limbaj pentru oamenii care te citesc de cativa ani buni, momentan imi vine in minte doar treaba aia cu nu dau cu parul, care ma face invariabil sa ma incrunt
    ai unele clisee, mi se pare uneori ca stiu sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui ;D ca sa-l citez pe nichita dar cine sunt eu sa-ti tin lectii de stil :)))