Learning to live with the constant pain

Learning to live with the constant pain

Avea Vali un articol, la un moment dat, despre cum există două categorii de oameni: unii care sunt făcuți pentru a rămâne la stadiul de angajat, alții pentru antreprenori. Nu-l mai găsesc acum, dar zicea Vali ceva cum că ăia din prima categorie au o problemă care se numește comoditate (mă rog, cred că el zice lene).

Pe principiul ăla, eu cred că m-aș încadra lejer în categoria leneșilor. Nu pentru că aș fugi de responsabilitate sau pentru că aș fugi de muncă, ci pentru că eu cred că mai există o categorie: cea a oamenilor care se plictisesc repede de ceea ce fac, cei care au nevoie de o provocare, oricât de clișeic ar suna cuvântul ăsta, ca să găsească satisfacție în ceea ce fac.

Și am impresia că, de multe ori, lumea confundă categoria asta cu cea a “leneșilor”. Și spun asta cu toată responsabilitatea. Cred că, până la un punct, Vali are dreptate. La fel cum mai cred că există oameni care sunt făcuți pentru munca de rutină pentru că le lipsește creativitatea (sau nu și-au antrenat-o suficient) și devin geniali pe joburile alea, drept pentru care ar merita lefuri de manageri. Pentru că sunt extrem de eficienți și de organizați și, dacă pleacă, reprezintă o pierdere mare pentru companie.

Eu cred că sunt undeva în categoria ălora care se plictisesc repede. După ce-am citit articolul lui Vali, la momentul respectiv, mi-am făcut o socoteală rapidă legată de joburile pe care le-am avut și motivele pentru care am plecat.

Cred că am fost pus pe liber de vreo două ori, dar nu le-aș socoti la concedieri, ci tot la un soi de demisie prin omisiune. Pentru că ajunsesem să mă blazez, să nu mai găsesc nici o satisfacție și, prin urmare, am acceptat să rămân într-un soi de limbo, știind ce urmează, dar nefăcând nimic ca să schimb ceva.

Mi-am amintit de chestia asta – azi – pentru că am început să am impresia că, de la o vârstă, lucrurile încep să se schimbe și începi să vezi diferit modul în care abordezi anumite lucruri care nu-ți mai oferă aceeași satisfacție.

Cred că, de la un punct încolo, devine mult mai ușor să faci niște compromisuri. Nu-ți place neapărat ce faci – sau te plictisești -, dar înveți să-ți placă. Sau, dacă nu înveți, te împingi tu pe tine de la spate și încerci să găsești provocări în marea aia de plictiseală.

E o chestie cu care m-am confruntat de vreo trei ori în ultimul an, la jobul curent. Am venit pe șantierul ăsta din Anglia ca să dau cu var, dar cum nu toți pereții erau gata, a trebuit să învăț să pun și rigips. Mi-a luat două luni prima oară, cu citit manualul, cu trial and error, jumate de an mai târziu m-am apucat de citit alt manual și mi-a mai luat o lună.

Mai exact, după șase luni, am început să mă plictisesc. Și am început să mă întreb ce fac cu atâta timp liber. Și m-am apucat de citit manualul de JavaScript. În ultimele șase luni, n-am construit nimic nou – din diverse motive interne, dar am început să aplic ce-am învățat. Întâi pentru a îmbunătăți ce-am lucrat.

După care m-am apucat de manualul de React.js și de Redux. Am învățat o groază de lucruri în jumate de an. În continuare mă mișc precum trenurile CFR comparativ cu alții care fac asta de cel puțin doi ani, dar mi-a luat mai puțin de-o lună să migrez aproape 70% din toată aplicația (muncită în jumate de an) din HTML chior și jQuery în React.

Mi-am găsit singur o provocare. Una cât se poate de pragmatică, de altfel. M-am întrebat ce naibii vreau de la viață. Ce-am făcut în ultimii 16 ani și cu ce m-ajută experiența aia ca să am parte de o vârstă a doua la un nivel de trai măcar semidecent.

Spun că a fost o decizie pragmatică pentru că mie, personal, nu-mi place să programez. De la un punct încolo, devine un job de secretară. Multă muncă repetitivă. Și am observat că ăsta e și unul dintre motivele pentru care mulți programatori, de la o vârstă încolo, se blazează. Cea mai mare satisfacție în programare e rezolvarea unei probleme, găsirea formulei. După ce-ai găsit formula, ai vrea să lași calculul în seama altcuiva.

Pragmatică pentru că, dacă vreau acea viață măcar semidecentă, n-o să am parte de ea cu experiența mea în jurnalism sau în comunicare (proud mccanner) pentru că orice job în zonele alea se plătește extrem de prost. E un fel de compromis care nu e tocmai compromis. M-am împăcat cu ideea că tre’ să fac un lucru care nu-mi aduce vreo satisfacție anume, dar care îmi dă ocazia să-mi setez singur niște provocări. Am zis de multe ori că scopul meu în viață e să învăț cât mai multe lucruri, iacătă, pot să încep cu o chestie extrem de plictisitoare.

În același timp, dacă e să mă raportez la catalogarea făcută de Vali, mă număr printre ăia cu mentalitate de angajat. Și asta tocmai din cauză că mă plictisesc repede. Nu cred că aș putea, cel puțin nu în următorii doi-trei ani, să mă concentrez pe un lucru al meu. N-aș putea să las baltă un job plătit decent pentru a-mi toca toate resursele pe ceva ce ar putea eșua sau de care m-aș plictisi repede.

Și nu e vorba de lene, e vorba de lipsă de satisfacție. Pentru că ne-am obișnuit să primim zăhărelul pentru orice chestie minoră și nu mai știm să îmbrățișăm eșecul și să învățăm din el. Sau, în orice caz, nu ai cum să faci asta dacă nu ai o minimă siguranță a zilei de mâine.

Și succesul, la rândul lui, devine plictisitor. Zăhărel după zăhărel până faci diabet. Dar e mai nasol invers. Eșec după eșec după eșec rezultă în depresie.

Ziceam de compromisuri. Urăsc ideea de a merge la sală. Urăsc febra musculară. Urăsc durerea. Doar că am ajuns la vârsta la care au început să-mi scârțâie balamalele, să facă scandal mijlocul de la stat în scaun toată ziua și tot așa.

Și ajungi să descoperi mușchi de care nu știai – sau nu-ți mai aduceai aminte – că-i ai. Și nu e prea plăcut să te doară totul și să nu fii în stare să ridici o sticlă de doi litri de apă, dar asta avem, cu asta defilăm.

N-o să intru în detalii despre ce și cum fac, că sigur se găsesc cinșpe specialiști care să-mi spună că nu e bine și că se face altfel. Ce vreau să spun e că nu există nimic mai plictisitor pe lumea asta decât să mănânci.

Am (ne)norocul unui organism cu arderi rapide. Ectomorf scrie pe mine. Toată viața am oscilat între 62 și 66 kile în viu. Organismul meu n-are nevoie de mai mult de două mese principale pe zi. Să bag în mine, eventual la ore fixe, e mai dureros decât cea mai nasoală febră musculară sau descoperirea unor tendoane care n-au mai fost întinse de când jucam fotbal în curtea școlii, în generală. Dar tre’ s-o fac și pe asta.

Cred c-am ajuns, cumva, la vârsta aia la care încep să aplic toate clișeele alea de care râdeam până acu’ vreo doi ani: făcut buget, setat obiective, toate chestiile alea care mi se păreau ridicole. Cam așa și cu sala, îmi propun să mă opresc când ajung pe la vreo 80 kile, cât o dura asta, că o fi un an sau că or fi doi, cu toată durerea pe care o implică, chiar dacă pățesc precum colegul zidar, să mă doară mâna încercând să mișc mouse-ul. Vorba aia, dacă nu ieși din sală în patru labe, înseamnă că nu te-ai antrenat cum trebuie.

Și zic că probabil e o chestie care ține de vârstă pentru că, în momentul în care am ajuns să mă gândesc la chestiile astea – ce viitor mă așteaptă, cât de neunse îmi sunt balamalele -, am început să renunț și la atenția pe care o acordam unor chestii care, deși mă privesc direct, nu îmi fac bine.

De exemplu, politica românească sau prezența pe facebook. Da, modul în care decurg lucrurile în politică mă afectează direct, dar comentatul politicii pe facebook sau pe blog nu îmi dă de mâncare și nici nu-mi rezolvă durerile de mijloc.

Nu că nu-mi mai pasă, ci doar îmi pasă mai puțin. Pierdeam extrem de mult timp dezbătând nimicuri și făcând meme, miștouri sau glumițe care nu schimbă nimic. Și în continuare pierd mai mult timp pe facebook decât mi-aș dori, dar măcar m-am oprit din a-mi da cu părerea.

De bine ce începusem să fiu mai activ pe blog, de aia mi-am și luat din nou o pauză. Am impresia că spun banalități unei audiențe care cere banalități. Nu zic, poate că spun lucruri noi sau ofer niște perspective diferite, dar chiar și așa, se încadrează cumva tot în bias-ul celor care or să citească tot lucrurile pe care își doresc să le audă.

Aș avea, probabil, o gașcă de lucruri de spus și o groază de comentarii de postat pe facebook sau pe-aici. But what’s the point? Cu ce-mi îmbunătățește mie viața faptul că mi-am dat și eu cu părerea într-o mare de păreriști? OK, poate le-o îmbunătăți altora, dar cred că a venit vremea să am un pic mai multă grijă de mine și mai puțin de un public care, la fel ca și mine, își pierde timpul dezbătând nonsensuri pe facebook.

În loc să dau refresh-uri pe facebook, mai bine îmi văd de React-ul meu în timpul programului. În loc să dau scroll-uri, mai bine mă duc o oră la sală. În loc să postez printre beri, seara, mai bine văd un film decent și prind niște ore de somn sănătos.

Știu, descopăr apa caldă. E mai simplu să cazi în capcana like-urilor, să ai impresia că ai o viață pentru că ești un soi de influencer pe motiv că-l bagă lumea-n seamă pe facebook. Dacă asta te face să simți că trăiești, foarte bine. Dar e tot o capcană, e tot o gaură.

Așa că am decis să devin influencer pe instagram. Mă duc la sală să mă fac imens, mi-am lăsat barbă, mai rămâne să-mi pun un cercel în urechea stângă și să-mi trag două tatuaje, eventual și-o freză de italian, și să vezi atunci selfie-uri.

Dar nu. Cred că, totuși, sunt la vârsta la care descopăr binefacerile unei minime autodiscipline. But where’s the fun in that?, am gândit multă vreme. Ei bine, where’s the fun in gathering likes while wasting your time refreshing the same app over and over again?

Deci, da. I’m learning to live with the constant pain. E mai sănătoasă decât aproape-realitatea.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

4 comentarii

  1. “Știu, descopăr apa caldă” … you nailed it! Am trecut prin de-astea prin 2008-2012, probabil aveam o varsta apropiata de cea pe care o ai tu acum. It’s called the pain of growing up … and some people never go through it 😉

  2. Vezi tu, viata e despre alegeri. Alegi sa investesti pe rand, in lucruri diferite, pe masura ce imbatranesti. Unii investesc in lucruri materiale ( eu nu am putut sa fac asta niciodata), altii investesc in experiente, iar altii investesc in corpul lor ( etapa la care sunt si eu acum).
    Dar in principiul succesiunea este: experiente, lucruri materiale, corp.

  3. in timp ce tu ai invatat java alea, cineva a angajat niste baieti care au invatat java din alea si i-a pus la munca. aici e diferenta, unii invata prea multa carte, ca asa au invatat la scoala, sa ia nota 10, pe cand altul, care poate a luat si el nota 10 de cateva ori, si-a dat seama ca nota 10 constanta e pentru angajati

  4. 1) economia actuala tine de schimb intre oameni. ai parte de casa facuta de unii, haine de la altii, mancare de la altii. chiar daca nu iti convine nu ai cum sa te intorci la epoca de piatra unde locuiai in pestera, gaseai o blana de animal si culegeai de mancare. intr-un fel in societatea moderna cu produse specializate suntem condamnati la schimburi comerciale. si daca vrei sa fii antreprenor trebuie sa iti gasesti clientii tai. asta mi se pare cea mai grea parte din viata de antreprenor. ce zice vali ca unii au mentalitate de angajati e relativ gresit in sensul ca nu au fost invatati/nu stiu/nu vor/nu pot sa isi gaseasca ei clienti. si chiar daca ar sti/ar vrea/ar putea gasirea de clienti noi e o munca care se reseteaza de la zeo mereu. si daca afacerea creste fiindca ‘au gasit formula corecta’ vor fi obligati sa angajeze oameni care ‘sa scrie programul’.
    2) ‘a alege’ inseamna ‘a alege ce parasesti’. asta pentru ca in nici o situatie banala un produs nu este mai bun TOTAL 100% decat celalalt. spre exemplu ai de ales intre un harb si o masina nou nuota. harbul e vechi dar e mai ieftin; totusi are probabilitate de defectiuni mai mari; mai puternic inseamna consum mai mare si taxe mai mari; mai voluminos e mai confortabil in interior dar inconfortabil in parcat; s.a.m.d.