Legătura dintre stres, optimism, meditaţie şi religiile defecte

stress-free

Tind să cred, la fel ca mulţi alţii, că optimismul este foarte important mai ales în momentele grele, cînd vrei să treci peste anumite evenimente sau în lupta constantă cu stresul. În treacăt fie spus, trebuie reţinut că oamenii sînt mai productivi, mai eficienţi şi, într-un final, mai fericiţi atunci cînd gîndesc pozitiv. În esenţă, viaţa este despre echilibru, iar echilibrul acesta este explicat, în funcţie de cine o face, pe mai multe planuri: echilibru psihic, echilibru fizic, echilibru spiritual. În centrul tuturor teoriilor stă creierul. Unde vorbim, iarăşi, despre un echilibru între emisfera stîngă şi emisfera dreaptă.

Stresul, depresia şi alte boli psihice “uşoare” sînt rezultatul unui dezechilibru între cele două emisfere (un neurolog ar putea da termeni specifici, eu aş putea doar să amintesc de cortexul frontal, că atît mi-a rămas în minte.) Nu spun că depresia este o boală psihică uşoară, spun doar că aşa e percepută – deşi nici măcar ca boală, cel mult ca tulburare.

Religiile şi optimismul

Ce treabă are religia în acest peisaj? Teoretic, are rolul de a ajuta la echilibrarea celor două emisfere ale creierului. Indiferent că vorbim despre Biblie sau despre Coran, despre buddhism sau despre taoism, în orice religie majoră, principiile sînt aceleaşi. Singurele diferenţe constau în modul de interpretare. Dintre toate religiile, buddhismul pare a fi cea mai sinceră, în contextul în care Buddha nu este un zeu, ci mai degrabă un învăţător, un reper, un ghid.

Acelaşi rol îl are şi Dumnezeu (sau Allah,) e un reper. Nu ştiu dacă şi-a pus cineva problema, dar cel mai important lucru pe care-l au în comun islamismul şi creştinismul este că, în ambele religii, există un Învăţător, un ghid care a trăit pe pămînt, anume profetul Mahomed, respectiv Iisus. Cele două personaje nu sînt altceva decît nişte modele necesare omului de rînd aflat în căutarea echilibrului.

Care-i treaba cu speranţa

Dacă ne întoarcem cu cîteva sute de ani înainte de creştinism, la greci, remarcăm în mitologia elenă, chiar la origini, că în Cutia Pandorei a rămas Speranţa. Hristos este, la rîndul lui, cel care aduce mîntuirea, este Calea (Adevărul şi Viaţa, dar asta sînt detalii care nu ne interesează) pe care, dacă o urmezi, “va fi bine” – deci, speranţă, optimism. Dacă revenim în prezent, musulmanii folosesc constant o expresie care reflectă nevoia de speranţă – “Insh’Allah”, echivalentul lui “Doamne-ajută!”

Speranţa este, într-o oarecare măsură, echivalentul optimismului, respectiv nevoia de a balansa, de a echilibra o stare psihică. Ăsta este momentul în care recomand să vizionaţi clipul de mai jos, o prelegere de o oră ţinută în 2007, la sediul Google, de către Jon Kabat-Zinn, doctor în biologie moleculară şi fondator al unei clinici de “reducere a stresului”, din California.

Legătura dintre stres, creier şi expresia “am îmbătrînit într-o zi cît pentru un an”

Zinn explică, la un moment dat, că emisfera stîngă a creierului este responsabilă pentru gîndurile pozitive şi pentru optimism, în timp ce negativismul se regăseşte în emisfera dreaptă. Dezechilibrul dintre cele două emisfere ale cortexului frontal duce la un nivel crescut al stresului care acţionează în moduri diferite, de la afectarea terminaţiilor cromozomilor şi pînă la dezechilibre hormonale sau ale principalelor glande.

Kabat-Zinn studiază, de prin 1979, modul în care meditaţia influenţează activitatea cerebrală. Printre altele, şi cercetător la MIT, a realizat numeroase experimente, printre care şi cele care au relevat scurtarea terminaţiilor cromozomilor. De ce e important acest detaliu? Terminaţiile cromozomilor sînt responsabile de crearea de noi celule şi de regenerare.

Aşa s-a constatat că, de fapt, creierul uman nu încetează niciodată să mai producă neuroni (teoria iniţială spunea că nici un neuron nu se mai formează după vîrsta de doi ani) şi că, deşi glumim constant spunînd, în urma vreunei întîmplări stresante, că “am pierdut zece ani din viaţă” sau “am îmbătrînit într-o zi cît pentru doi ani,” expresiile reproduc, ca o ironie a sorţii, un fenomen care chiar se întîmplă. Respectiv, chiar îmbătrînim mai repede în perioadele stresante, iar terminaţiile cromozomilor sînt “vinovate” de acest fenomen.

Pe româneşte, în perioadele de stres, acestea sînt afectate, iar odată cu ele, şi regenerarea. În loc ca ţesuturile să-şi revină, aşa cum ar fi natural, continuă să se degradeze în lipsa unui proces regenerativ, afectat în continuare de dezechilibrul dintre cele două emisfere ale lobului frontal al creierului.

Ce are în comun creierul cu religia

Dintre toate religiile actuale, buddhismul este cea mai sinceră. Nu invocă dumnezei sau rugăciuni şi nici prezenţa obligatorie la slujbe. În schimb, recomandă meditaţia şi o viaţă echilibrată. Aceleaşi lucruri le recomandă şi celelalte religii. Rugăciunile, fie ele de tip islamist sau creştin, sînt tot o formă de meditaţie. Învăţăturile din ambele scripturi sînt similare, principiile fundamentale sînt aceleaşi.

Diferenţele – de altfel, şi defectele majore – apar însă la modul în care sînt interpretate. Atît creştinismul, cît şi islamismul, sînt religii punitive. “Te bate Dumnezeu!,” “Este/nu este om cu frica lui Dumnezeu.” Echilibrul psihic/spiritual este strict dependent de frică. O să fii fericit cîtă vreme ţi-e frică să nu fii pedepsit. Eşti în echilibru cîtă vreme nu rişti să te bată cel de sus. Evident, acest concept se bate cap în cap cu liberul arbitru şi, în acelaşi timp, cu noţiunea de soartă, de destin, unde totul este deja prestabilit.

Însăşi religia (creştinism, în speţă) este o contradicţie în sine: “Aşa a vrut Dumnezeu”, “Ce ţi-e scris în frunte ţi-i pus,” dar numai cînd e de bine, nu şi atunci cînd greşeşti sau cînd faci rău. Deşi Dumnezeu ţi-a scris deja soarta, eşti trecut în catastif cu tot ce-ai făcut pînă la sfîrşitul vieţii, tu eşti vinovat pentru rele, chit că ele au fost trecute acolo încă înainte ca tu să te naşti. Contrar acestei filozofii, buddhismul şi, în general, religiile orientale, vorbesc despre karma, un termen ce poate fi tradus, simplist, prin echilibru: după faptă, şi răsplata; roata se întoarce etc. – sau, altfel spus, pentru fiecare faptă bună, vei fi răsplătit, pentru fiecare faptă rea, vei suferi.

Or, e demonstrat că modelul punitiv nu e fezabil. Istoric, de fiecare dată cînd a existat un tiran sau un dictator, oamenii l-au răsturnat. Tot aşa au decăzut şi vechile religii politeiste. Dacă ne uităm în jur, numărul ateilor este în creştere, accentul nu mai e pus pe biserică şi rugăciune, ci pe credinţa că acel cineva, de sus, ne păzeşte şi ne ajută. Adică, pe scurt, este personalizarea unei nevoi de optimism, personalizarea Speranţei.

Ştiinţa din spatele religiei

Totuşi, dincolo de dictatura dogmei sau de tirania habotniciei, există o ştiinţă afundată în negurile timpului. Cel mai bun exemplu, în cazul islamismului şi al creştinismului, este postul. Rolul lui nu e de curăţare “spirituală,” a sufletului, nici spălarea de păcate, ci detoxifierea organismului.

În cazul buddhismului – de fapt, în cazul practicilor yoga, – ştiinţa avansează mult mai departe. Din păcate, nimeni n-a avut nici timp, nici chef să aprofundeze cunoştinţele yoginilor şi, cu atît mai puţin, să le traducă, sub o formă sau alta în practici medicale. În acest context, intervine Jon Kabat-Zinn, care a reuşit, împreună cu o serie de colegi, să introducă, în Statele Unite, în tot mai multe spitale, practica meditaţiei ca tratament complementar medicinei tradiţionale.

S-a constatat, în cazul a două experimente (cel iniţial, respectiv cel prin care se încerca replicarea rezultatului,) că meditaţia poate creşte cu pînă la patru ori “viteza” de vindecare a unei boli (în cazul experimentului, psoriasis.) De altfel, s-a constatat frecvent, în ultimii ani, că optimismul îi ajută mai ales pe bolnavii de cancer aflaţi în perioada de recuperare – printre altele, şi faptul că aceştia trăiesc mai mult decît cei pesimişti.

Un alt rezultat al studiilor lui Kabat-Zinn este acela că, meditînd cîte 45 de minute zilnic, timp de opt săptămîni, nivelul de stres scade dramatic, iar efectele “curei” durează aproximativ trei ani, ba chiar mai mult dacă oamenii continuă să mediteze. Studiile s-au transformat, ulterior, în tratamente la clinica sa din California. Mai mult, procesele de “echilibrare” care au loc în creier urmează aceeaşi “traiectorie” cu cele ale călugărilor cu peste 10.000 de ore de meditaţie la activ. Mai exact, activitatea cerebrală devine similară.

Ce-are chakra cu glanda

Frumuseţea ştiinţei din spatele religiei se vede mai ales în practicile yoga. Chakrele majore sînt echivalentul principalelor glande (de la tiroidă, la cea reproducătoare,) iar practicile – sau, pe scurt, tipurile de yoga – se bazează pe activarea unora dintre acestea. E şi motivul pentru care apar, uneori, escroci precum Gregorian Bivolaru, care îmbină cîteva practici cu un pic de psihologie şi dezvoltă o adevărată afacere cu pornografie.

Tipul de yoga “practicat” de Bivolaru are, de fapt, scopul de a aduce un echilibru hormonal care să activeze şi celelalte glande, cu scopul de a le echilibra. O explicaţie simplistă ar fi o pînză de paianjen: scopul (echilibrul) este în centru, iar punctele de sprijin (“colţurile”) plasei sînt chakrele/glandele. Indiferent de unde pleci, scopul este să ajungi în centru. În drumul spre centru, în funcţie de nodurile pe care calci, se pune o presiune şi pe celelalte, care se “dezgheaţă,” nu mai sînt rigide. Odată cu echilibrarea uneia dintre glande, se echilibrează şi celelalte.

Din cauza unor astfel de şarlatani – recte Bivolaru, imaginea practicilor “cinstite” a fost compromisă. Hatha yoga, de exemplu, se bazează foarte mult pe pranayama, adică pe tehnici de respiraţie care te ajută să intri în starea necesară meditaţiei. Iar exemplele pot continua.

Evident, yoga nu ţine doar de buddhism, iar Hatha este specifică mai degrabă hinduismului. Însă practicile yoga, specifice sau nu unui anumit curent religios, sînt adoptate şi adaptate. Buddhismul, în cazul de faţă, a adaptat practicile care i s-au potrivit cel mai bine.

Echilibru

Căutarea echilibrului este, în sine, o nevoie umană. Asemenea buddhismului, în Estul Asiei, există culturile Zen şi Tao. Principiile fundamentale sînt, în mare, aceleaşi, dar practicile sînt altele. Forţa vitală – prana în Hinduism – devine, în cultura est-asiatică, chi. Chakrele devin puncte de presiune. Yoga se transformă în arte marţiale – tai-chi este una dintre tehnicile frecvente de meditaţie – sau în practici medicale (acupunctură, de exemplu, unde centrii nervoşi specifici “deschid” sau “destupă” calea prin care circulă forţa vitală.)

Neluate în calcul de comunitatea ştiinţifică, aceste practici nu beneficiază de credibilitatea de care au nevoie, deşi, în foarte multe cazuri, şi-au arătat utilitatea. Văzute ca “păgîne,” au fost, pentru o bună perioadă, luate în derîdere, fără a socoti că, dincolo de ace, ceaiuri şi rădăcini de plante, practicile sînt destinate lucrului cu creierul. Adică acel organ din corpul uman care reglementează fiecare proces biologic. Punctele de presiune din acupunctură sau ceaiurile tratează, în mare, probleme precise. Stresul afectează, printre altele, glandele principale, ce au tot soiul de efecte adverse. Dar, conştient sau nu, toate tratează creierul, pentru că acolo se fac toate legăturile.

Evident, în religiile occidentale, există şi excepţii. În catolicism (şi, mai ales, în protestantism,) rolul preotului este şi acela de psiholog. Slujba chioară din bisericile ortodoxe se transformă, cîteodată, şi în predici menite să ajute psihicul uman.

Toate religiile, sub o formă sau alta, promovează toleranţa. Toleranţa înseamnă calm, iar calmul înseamnă mai puţin stres. În ciuda interpretării, de multe ori, prosteşti, a “cărţilor sfinte,” scopul este acela de a trăi în echilibru. Desigur, nu e uşor de atins, dar asta nu înseamnă că nu se poate.

Eforturi precum cele ale lui Jon Kabat-Zinn sînt admirabile, iar rezultatele sînt mai mult decît interesante. De altfel, “terapia” prin meditaţie, ca metodă de tratament complementară, nu face altceva decît să arate că ştiinţa pură încă este departe de momentul în care bolile nu vor mai fi nişte impedimente pentru dezvoltarea umană. Şi, cel mai important, arată – aşa cum, de altfel, chiar el spune – că încă nu ştim nimic despre modul în care funcţionează creierul uman.

PS: Articolul nu e o invitaţie la a practica meditaţia sau yoga ori de a renunţa sau nu la o anumită religie. Este mai degrabă o invitaţie la a ţine mintea deschisă.

Clipul cu Jon Kabat-Zinn este mai jos. Primele 24 de minute sînt mai degrabă plictisitoare, ţin mai mult de explicarea contextului, de clinica sa. Este o introducere care merită văzută, dar care poate fi sărită. Dacă aveţi cel puţin 50 de minute, merită urmărit.

14 comentarii

  1. ateea de serviciu zice: excelent descrise religiile ca indrumar de viata si super-tare ideea cu punitivismul care ne-a dresat (nu doar cel religios, ci si cel al parintilor ;))

  2. Ai reusit sa-mi smulgi un zambet sincer.

    Observ in ultima vreme o tendinta clara de a ajunge la echilibru, spiritual si nu numai, lucru care ma bucura nespus.

    Welcome to the enlightened side of life :-)

  3. Daca tot ai citit atatea, iti recomand cu f mare caldura Frecventa Geniu de John J. Falone.
    Cred ca e cea mai buna carte citita de mine, acum o recitesc prima oara, dar cred ca o sa o recitesc in fiecare an.
    E o carte ce face legatura dintre stiinta si spiritualitate.
    E cam greoaie, dar merita.

  4. wow wow wow ce articol incalcit; no, ideea e faina da ai incalcit muuuuulte prin el, gen yoga cu budismu, vaca si baletu;

    zi si tu simplu: exista efectul placebo, e bine si clar documentat, are efect in cca 25% din cazuri, testati si experimentati ce merge pentru voi, fie ca e gimnastica (ziceti ce nume vreti, yoga, samba, bitum, carbune, ciment, numa sa sune mistic etc), meditatie, religie, mers pe munte, mirosit flori si iarba.

    si da, daca il utilizati in continuare, efectul tine mai mult de trei ani :)

    si concluzia simpla: daca esti cu 25% mai bine, e mai bine.

  5. Mda, cunoastem. Ateism=bun, religie=rau. Spirituaitate=bun, religie=rau. Budism=bun, crestinism=rau, ortodoxie=cel mai rau (islamul e gloria civilizatiei prin comparatie). Poamele vecinului sunt intotdeauna mai bune.
    Ma intreb cam cat din lecturile alea vaste sunt din autori crestini.
    Daca nu prea multe, poate intereseaza sa auziti putin si “altera pars”

    https://www.youtube.com/watch?v=iI7rWFSEWj0
    https://www.youtube.com/watch?v=w5XK8-cUGjk
    https://www.youtube.com/watch?v=xON0Gw-caks

    • @AT: ce-are sula cu prefectura? Nu zice nimeni că unele sînt rele, altele bune. Ziceam doar că sînt prost interpretate (religiile, adică.) La fel, n-are nici o legătură cîte-s scrise sau nu de “creştini.” Ideea generală e că toată lumea caută, conştient sau nu, echilibrul. Fiecare şi-l găseşte cum se pricepe mai bine.

  6. @Alex Mihaileanu: probabil parintii de la Nicea I sunt cei care n-au interpretat bine crestinismul, si budistii ne dau versiunea corecta.

  7. Bravo Alex, un articol foarte bun. In principiu suntem creatorii propriei noastre realitati. Ceea ce gandim , ne este viata. Ca sa reusim sa ducem o viata “frumoasa” din toate punctele de vedere, trebuie sa ne rupem de sentimente induse de minte, si sustinute de minte. Defapt nu de minte, ci de copilul mintii , zis EGO. El este vocea aceea din capul tau care iti vorbeste si tu crezi ca esti TU. El iti spune ” vai frate ce situatie penibila, ce ai putut sa patesti, hai inroseste la fata , sa rada toata lumea de tine. Asa acum iti tin sentimentul de rusine in continuare , asa, bravo “. Ca sa fim intr-adevar liberi trebuie sa nu cadem prada lucrurilor EXTERIOARE. Si atunci esti LIBER.

  8. Adaug si eu un comentariu, am vrut sa scriu cate ceva de cand a aparut articolul dar nu am mai apucat.
    In primul rand, sunt in mare parte de acord cu ideea articolului, aceea ca fiecare dintre noi are nevoie sa atinga un echilibru pentru a gasi fericirea pe care toti o cautam si adaug eu, important mi se pare pentru acest echilibru si poate si cel mai greu e sa poti sa fii impacat cu tine insuti.
    Apropo de gasirea fericirii, o carte ce m-a impresionat mult a fost Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt prin faptul ca a avut puterea de a gasi fericirea detinut fiind in inchisorile comuniste. Iar cum gasim fericirea tine de fiecare in parte (in cazul lui Steinhardt fiind convertirea la crestinism).
    Iar legat de faptul ca religia (crestinismul) este o contradictie, poate ca un termen mai bun este paradox. Pentru ca de exemplu, frica de Dumnezeu mi se pare ca este prost inteleasa. Cum imi explica un calugar, frica unui crestin fata de Dumnezeu nu e frica de pedeapsa ce urmeaza comiterii greselii, ci e frica pe care o ai fata de o persoana iubita de a nu o supara sau intrista printr-un gest sau o vorba rea.

  9. Apreciez sinceritatea si entuziasmul care emana din articol … si buna credinta de altfel … dar nu pot sa fiu de acord cu afirmatiile categorice pe care le faci! Sunt multe studii facute pe fiecare dintre religiile lumii, in corelatie cu stiinta si asa mai departe. Mai cautam, mai citim ;) spor la treaba