Liftiera

Ajung la scară, trec cardul pe lîngă cititorul interfonului, se deschide uşa, cînd aud din spate: “Mă aşteptaţi şi pe mine?” Sigur că da, îi răspund, ţinând uşa larg deschisă. Îmi mulţumeşte, ajungem la lift, văd că încă nu s-a oprit în urcarea altor vecini, mă întorc să văd dacă pot scoate spam-ul din cutia poştală fără să caut cheia, mă întorc.

Vecina mea se uita pe pereţi, liftul oprise de vreo 30 secunde. Apăs pe buton, ajunge, intră ea în lift, intru şi eu. “La cinci, vă rog.” Realizez, va să zică, ce abilităţi de portar şi de liftier al scării pot avea, întristîndu-mă, totuşi, la gîndul că nu mă plăteşte nimeni în meseriile astea.

dezordine

Există, totuşi, şi un câştig din experienţa de portar şi liftier pentru vecina de la cinci: mi-am amintit de liftiera de la Lăptăria lui Enache, care cosea toată ziua goblenuri, dar după care stăteai ceva să coboare dacă-ţi era prea lene să o iei pe scări. Unii s-ar putea să şi-o amintească nu neapărat pentru că urcau la Motoare în serile de vară sau în Lăptărie după închiderea terasei, ci din abundenţa de articole pe net, căci, într-o perioadă, toată lumea făcea interviuri cu ea.

Amintirea e cît se poate de vividă, iertaţi-mi barbarismul, căci pot rememora perfect temperatura de culoare, lumina galbenă din lift şi culorile de pe etamina pe care cosea de zor. Semn, deci, că nu m-am ramolit de tot, căci, uneori, mă tem fix de asta, legitima întrebare fiind: unde se duc amintirile cînd se duc?

Dacă m-aş pricepe mai bine, aş emite o teorie conform căreia, aşa cum, zice-se, dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea lui, noi am făcut, după chipul şi asemănarea noastră, sistemele de operare ale computerelor. Căci, cu amintirile, e ca-n cazul fişierelor: cu atîtea foldere peste foldere, uiţi unde-ai pus fişierul ăsta sau fişierul ăla. Ba, de multe ori, uiţi şi cum l-ai botezat, ceea ce face din găsirea lui, în ciuda lui Find din Windows Explorer sau al lui Spotlight de pe Mac, o misiune imposibilă. Dar ele, fişierele, sunt acolo. Toate. Întregi.

La fel şi cu amintirile: ele sînt acolo, undeva, întregi, doar că uităm unde le-am pus şi uităm să le mai căutăm din când în când. Şi le uităm importanţa ca experienţă în viaţă şi ca stare de bine atunci când, într-o oarecare seară, când o vecină îţi zice la ce etaj vrea să ajungă, un moment din trecut îţi provoacă un zâmbet.

Amintirile-s acolo, puse bine la păstrare, undeva, naiba ştie printre ce neuroni şi sinapse, pe sub o încreţoşare a materiei cenuşii. Doar aplicaţia pentru căutarea lor, cele care-ţi provoacă zâmbete, nostalgice or ba, n-a inventat-o nimeni, să-ţi arunce mai des, fără-ntârziere, cu întâietate atunci când te simţi mai varză ca o varză fleoşcăită, o imagine care să-ţi recapete un licăr în privire.

Fiecare cu boemia lui.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

2 comentarii

  1. Proustian articolul, daca imi permiti termenul imprumutat!