londra, legendă urbană. bucureştiul, doar legendă.

Peter Aspden e editorialist la Financial Times, pe partea de cultură. În cel mai recent material, Aspeden povesteşte despre Londra. Mai bine spus, despre cum capitala britanică se transformă într-o… legendă urbană. Deşi încheie materialul într-un stil foarte sictirit şi foarte mîndru că americanii “au recunoscut ceea ce se ştia deja“, anume că Londra este capitala culturală a lumii, editorialistul FT spune un mare adevăr: oraşul Reginei este multicolor, începînd cu reclamele şi terminînd cu tot ceea ce ţine de cultură, de obiceiuri sau de culoarea pielii.

Practic, articolul lui Aspden reprezintă o definiţie practică a conceptului de globalizare. Încercînd o extrapolare către zona de sud-est a Europei, mai exact la 44°25’50” latitudine N, respectiv 26°06’50” longitudine E, ne cam apucăm cu mîinile de cap. Bucureştiul, căci despre el este vorba, reprezintă mai degrabă un conglomerat de mizerie. În satul cu miniştri tronează mai degrabă un multiculturalism de mahala. Singurele pete de culoare ale multiculturalismului bucureştean, de altfel foarte puţine, sînt reprezentate de străinii care ajung pentru cîteva zile prin tîrg sau africanii veniţi la studii. Eventual şi asiaticii din Dragonul Roşu. Practic, sînt nişte culori care aproape că trec nevăzute.

Paleta multicoloră care rămîne în urma ştergerii micilor excepţii descrise mai sus se rezumă, de fapt, la nişte nuanţe decolorate, caracterizate de românisme, ţigănisme, mahalagisme şi altele asemenea. Românii se uită şui la negri, ţiganii se uită şui la români – căutînd, ce-i drept, buzunarele, băieţii de cart’er se uită şui la toată lumea, iar toată lumea se uită şui la orice şi la oricine.

Multicoloritul Bucureştiului se caracterizează prin înjurături în mijlocul drumului ca la uşa cortului, în scîrţîituri de roţi, în ţoale de fiţe care mai de care mai roz, în pensionari care te trag de mînă în tramvai că dacă nu stau jos pe locul tău, nu se simt bine, chiar dacă alături e liber, în cîini care sar să te muşte cînd vrei să intri în scara blocului, în cerşetori mutilaţi în metrou şi bolnavi de SIDA, epilepsie, TBC şi alte incurabile la fiecare colţ de centru.

Adevărul e că, pînă la urmă, Bucureştiul e un oraş multicultural. Fiecare dintre nuanţele prezentate mai sus reprezintă o cultură de sine stătătoare. Cerşetorii au propria lor cultură a străzii, băieţii de cartier au propria cultură a pumnului şamd. Adunate, avem şi noi globalizarea noastră. Cine zice că nu sîntem deschişi la nou, cîtă vreme tolerăm mizeriile? Bucureştiul are propriile legende ale mahalalelor, ale multiculturalităţii de cartier şi pigmentarii care, totalizate, contribuie la închegarea şi înzdrăvenirea unei singure legende. Urbanizare? Doar ca structură. Legendă urbană e Londra, Bucureştiul rămîne doar legendă. Aceeaşi legendă, rămasă neschimbată de pe vremea lui Caragiale. Pînă la a deveni legendă urbană, Bucureştiul trebuie să treacă prin stadiul de civilizaţie. Iar pînă acolo… oho, cît mai este!