Lupta cu plictiseala și cu lucrurile pe care urăști să le faci

Prima oară când m-am izbit cu adevărat de un lucru pe care n-am vrut să-l fac a fost prin 2012, când lucram la McCann. Nu știu dacă cunoașteți senzația aia de iritare, de enervare că ai de făcut ceva ce nu doar că nu-ți aduce satisfacție, dar e plictisitor și nu-i găsești sensul, pare inutil.

În cazul meu, erau diverse rapoarte de monitorizare, că trebuia utilizat nu știu ce format și era mult copy/paste. Și nu fugeam doar mental de respectivul task, ci cât de des puteam. Cam la fiecare 20 minute, ieșeam la fumat, că simțeam că am febră.

Am demisionat verbal de patru ori în prima lună, dar am câștigat bătălia: șefa – Veronica – a decis să-mi curme suferința și să reorganizeze un pic ce face fiecare. Fetele au preluat mizeria pe care trebuia să o fac eu, iar eu am luat de la ele (cam) tot ce însemna content, că măcar asta știam să fac bine.

Uitându-mă un pic în urmă, cred că a fost decizie bună pentru echipă, dar una proastă pentru mine. Nu a Veronicăi, ci a mea. M-am tot lovit de task-uri repetitive și le detest în continuare, dar acum le fac cu mult mai multă degajare.

Citeam, mai devreme, un articol, găsit în sidebar la Vali (locul ăla e plin de lucruri interesante), despre mindfulness. Și nu se aplică doar la meditație sau alte drăcii, ci la multe astfel de ocupații care ne enervează. Totul e greu și enervant când nu-ți place sau când nu vezi rezultatele imediat. Și nu e un rant despre instant gratification, ci despre rutină și zona de confort.

Rutina e plictisitoare. Disciplina e plictisitoare pentru că e o rutină. Și atunci, cum putem să pierdem vremea fără să ne enervăm? Zice în textul ăla: așa suntem obișnuiți. Eh, eu am avut o revelație acu’ vreun an și ceva.

Mintea mea nu funcționează cu “trebuie”. Dacă îmi spune cineva că “trebuie”, fac tot posibilul să nu mai trebuiască sau să nu fac. Prin urmare, am început să-mi spun că e util. Așa am trecut peste chinul de a învăța JavaScript. Mi-am spus că nu e ușor, e enervant, dar cu cât termin mai repede de citit manualul, cu atât mai repede învăț. Mi-am propus să nu mai văd procesul ca pe-o obligație, ci ca pe o necesitate pentru a atinge scopul propus.

Nu mă mai gândesc la chinul de moment, ci direct la rezultat. Iar pentru partea în care mă apucă dracii, când mă blochez, am rezolvat-o și pe aia. În loc să iau o pauză, mă gândesc că pot folosi pauza pentru a termina mai repede. Iar dacă simt că îmi iau foc creierii, mă opresc, conștientizez că sunt obosit și încerc să vizualizez problema. Problema cu lipsa asta de răbdare în momentele în care nu ești în zona ta de confort e că-i foarte obositoare.

Pentru asta, am altă metodă. Încerc să vizualizez problema, variabilele și legăturile dintre ele și să încerc să proiectez scenarii. Repet, vizual. Pe unii îi ajută să pună pixul pe hârtie. Eu, de regulă, mă las pe spate-n scaun și mă uit undeva fără să focusez nicăieri. Și îmi imaginez cutiuțe și direcții în care se mișcă lucrurile. Nu neapărat 3D, e suficient să fie un pătrat. Uneori, mai mișc și ochii, în funcție de direcție. Nu glumesc, e stupid cum sună în scris, dar e eficient. E cam ca atunci când vezi copii numărând sau socotind pe degete, dar uitându-se la tavan, procesul e similar.

Procesul ăsta nu mi-e specific doar mie, eu îl foloseam rar, dar l-am văzut la colegu’ Dan când avea de scris vreun algoritm și am început să-l folosesc în mod activ. Dar mi-e ușor pentru că folosesc procese de vizualizare încă de prin adolescență, dar în alte contexte și pentru alt tip de probleme.

Pe scurt, într-un oarecare proces decizional cu rezultate directe asupra mea, mă uitam într-un oarecare punct fix și îmi imaginam că ies din corp, că mă ridic undeva la cinci-zece metri deasupra și mă vizualizez stând în canapea sau unde oi fi stat, și începeam să analizez rapoartele de tip cauză-efect ignorându-mi propria prezență. Ignorând – în sensul că împarți modul în care ești gândești în două: pe de o parte, ești conștient de ce se întâmplă în jurul tău, că ești cu ochii deschiși și vezi, dar te uiți de sus la tine și doar observi ce se întâmplă în jurul tău fără să creezi noi variabile, pe de alta, în planul ăsta “de sus”, te gândești la problema care chiar te doare însă ignorând planul de jos, unde te vezi pe tine (e ca și cum te-ai uita de pe bloc la un accident într-o intersecție gândindu-te la ce ai de făcut mâine la muncă).

Iarăși, sună stupid, dar e eficient pentru că, desprinzându-te de propria persoană, e mai ușor să ignori variabilele subiective – cel puțin vizual, te extragi din ecuație, devii o singură variabilă, nu o grămadă de variabile mici care-ți poluează gândurile.

O altă chestie de care m-am izbit în ultimele luni e modul în care interacționez cu alte persoane – cumva în același registru al lipsei de răbdare. O să dau un exemplu banal, cules acum din copac. Tuturor ni se întâmplă să dăm un mesaj și să nu ni se răspundă, ca mai apoi să ne enervăm ori că a durat prea mult răspunsul, ori că a sunat prea nu știu cum. Și aici e o problemă de prioritzare și explic imediat de ce.

În primul rând, fiecare dintre noi ne prioritizăm propriile nevoi în fața nevoilor celorlalți. Cred că e cumva natural și instinctiv. Reacția tipică, în business, e “da’ ce-are mai bun de făcut, că oricum nu face nimic?” Reacția tipică, în viața – eventual – de cuplu e “o fi bine?” sau, în cazurile alea de gelozie acută sau cronică (despre asta, altă dată), “da’ de ce nu răspunde, oare cu cine e?” Chiar și în cazul lui “o fi bine?“, nu e despre nevoia celuilalt, ci despre propria nevoie de a primi o informație acum.

Și am avut vreo câteva astfel de momente, în ultimele luni, când am întrebat, pur și simplu, “ești bine?” și a urmat o listă lungă de chestii care m-au făcut să mă scarpin după cap și să exclam “și eu care credeam că eu am probleme“. O întrebare simplă, de tipul “pari tensionat/ă, e totul OK?“, poate genera un răspuns surprinzător.

Și mai e o chestie apropo de priorități. În capul nostru, în general, e un haos cumplit. Avem impresia că știm cum funcționăm, dar habar n-avem. De asta funcționează, pentru mine, procesul ăla de “desprindere”, că le las pe toate deoparte. Niciunul dintre noi (sau poate doar unii, prea puțini) nu facem liste cu ce ne afectează sau cu ce ne deprimă, ca mai apoi să le acordăm niște punctaje. De exemplu, o întrebare oarecare: “ce mă face nefericit?“, faci o listă:

  • n-am un partener de viață
  • am prea mult timp liber
  • pierd prea mult timp uitându-mă la seriale
  • nu-mi place cum arăt
  • nu fac destui bani
  • copilul mă exasperează
  • simt că nu mai am prieteni
  • nu mă înțeleg cu părinții
  • etc. (nu știu ce să inventez, n-am probleme reale, am pus unele după ureche)

Apoi le iei pe fiecare în parte și te întrebi: cât de mult mă afectează itemul numărul unu? Dar itemul numărul doi? De exemplu, “nu-mi place cum arăt”. Mă afectează pentru că nu pot găsi un partener, cât de mult contează un partener pentru mine?, mult. OK, scorul este de 100 puncte, deci mai mult decât “n-am un partener”, pentru că, în mintea mea, tocmai am descoperit o relație de cauzalitate și tre’ să încep cu asta.

“Nu fac destui bani” – ce întrebări pot să pun? “Am ce mânca?”, da, “Pot să hrănesc copilul?”, da, “Am bani de scutece?”, da, “Pot să fac X?”, da, OK, deci nu e chiar de 100 puncte, e de 50. “Copilul mă exasperează?”, pot să fac ceva în sensul ăsta?, da, mai multă atenție, o jucărie, ceva, 30 puncte. “Simt că nu mai am prieteni”, cum mă afectează? Nu are cine să mă ajute, OK, dar când te-a ajutat ultima oară unul?, ah, OK, deci nu asta, deci ce-ar mai fi?, nu mai am viață socială, OK, se poate rezolva?, stabilim o ieșire la un vin, OK, 10 puncte. Fă o socoteală și vezi ce punctaj iese.

Și tot așa. Treaba asta se poate face mental sau pe hârtie, deși o să implice multe săgeți. Acum, depinde de fiecare. Dar ideea e ca, după aia, să tragi o bară verticală și, în dreapta, să faci o listă de probleme ale altora. Alții n-au cu ce-și hrăni copiii, tu ai?, da, OK, trece 100 la ăia. Alții locuiesc în drum, tu ai unde locui?, OK, trece încă 100 acolo. La final, trage linie și vezi care e diferența.

Știu că nu sună tocmai corect, dar toți avem tendința să ne comparăm cu alții poziționați mai sus. Te uiți pe Instagram și vezi un cuplu fericit și te deprimi. Te uiți pe facebook și vezi o mașină nouă la altcineva și te deprimi. Dar trebuie să te rupi un pic de ale tale și să te uiți și în jos, că se poate și mai rău. Și conștientizarea asta ajută în sensul că poți determina, de fapt, care sunt cu adevărat prioritățile.

Și din momentul în care ai văzut cum ai alocat punctajul, poți să începi să le iei în ordine. Și avantajul e că unele pot fi rezolvate în paralel, una de 100 puncte cu una de 5 puncte. Mă duc la sală, că are 100, dar spăl și vasele, că are 5 puncte și îmi ia cinci minute în plus. Sunt pași mici, dar se schimbă rutina. Iar rutinele astea banale, de genul spălat vase, sunt utile pentru că nu te gândești la nimic.

Unii se roagă în biserică, alții meditează, spălatul vaselor face același lucru. În esență, toate fac același lucru, te forțează să te concentrezi pe o chestie lipsită de orice însemnătate, te obligă să nu te mai gândești la nimic.

Revenind la instant gratification, dacă de asta ai nevoie, du-te și cumpără-ți o cămașă nouă. O să fii fericit jumate de oră. Satisfacția pe care ți-o oferă însă un lucru pe care nu-ți place să-l faci, dar care e necesar – și care, eventual, înseamnă și învățarea unui lucru nou – este însă mult mai mare câtă vreme conștientizezi rezultatul și beneficiile lui – și te gândești în primul rând la rezultat, nu la proces și la rezultatele preliminare, că alea sunt complet nerelevante. E drept, unii n-au problema mea, sunt fericiți să facă muncă repetitivă, dar asta depinde de la caz la caz.

Ce vreau să zic – și nu dau sfaturi, ci doar las aici niște idei – este că nu știm să prioritizăm și nici nu știm să ne concentrăm pe rezultat și nu pe proces. Procesul e întotdeauna dureros sau cel puțin chinuitor din cauză că implică schimbare. De aia e mișto textul ăla despre mindfulness, că nu e despre mindfulness, ci despre cât de greu e să renunțăm la obiceiuri toxice.

Ca să închei, mi s-a părut mișto un thread al lui Dan Abramov, aș putea să-i zic “Ghidul unui programator pentru relații de succes” (lucrează la facebook) pentru că e scurt și foarte concis (ca-n bancul cu trimisul la piață, if/else, că de aia m-a și amuzat un pic). Duda asta e mișto: Being alone is much better than being in a relationship primarily because you don’t want to be alone again. Ce vrea să spună autorul e că mai bine singur decât într-o relație toxică, că îți lasă suficient timp să înțelegi ce-ți dorești, de fapt; că într-o relație toxică ești tot singur.

Altfel, spor.