M-am săturat de comunism în artă!

Dacă iei “noul val” al cinematografiei româneşti, e plin de poveşti din comunism. E plin de poveşti despre comunism. E plin de marea suferinţă provocată de comunism. Şi nu doar în cinematografie, o să regăseşti comunismul în cam orice formă de artă românească postdecembristă, de la pictură la foto, sculptură şi video, indiferent de forme.

Eu n-am absolut nici o autoritate în materie de artă care să-mi permită să-mi dau cu părerea. Aşa că n-o s-o fac. N-o să-mi dau cu părerea despre deciziile artiştilor de a urma un fir roşu sau altul şi nici n-o să comentez ceva ce nu-mi place până nu-mi iau licenţa. E judecată de gust, e subiectivă şi, deci, relativă, de unde şi expresia “gusturile nu se discută.”

postcomunism

Însă trebuie să recunosc că a fost o perioadă în care mă săturasem, pur şi simplu, de temele comuniste din arta românească. Nu ştiu dacă există un singur regizor român care să nu fi luat în băşcălie sau să nu fi criticat în vreun fel vechiul regim. Ceea ce nu e un lucru rău, dimpotrivă, toate generaţiile trebuie să-şi amintească sau să afle cât rău a făcut comunismul României. Doar că, după o anumită cantitate de comunism în filme, ţi se cam apleacă, deja e prea mult. Sau cel puţin aşa am crezut.

Până într-un oarecare moment, la un curs de Estetică, profesorul, cu specifica-i emfază, explicând o idee trasă dintr-o combinaţie de Kant, Nietzsche şi Heidegger, postulează că arta se naşte dintr-o nelinişte a artistului. Desigur, eu dau vina pe profesor, nu că n-aş fi de acord cu ce spune, doar ca să pic eu bine în faţa celor care nu-s de acord cu mine.

Şi printre milioanele de gânduri pe secundă, s-a strecurat unul care mi-a mâncat ceva mai mult timp. Printre fixurile mele – deşi am pretenţia de la mine că am o gândire destul de flexibilă, care acceptă argumentaţia validă şi poate să-şi schimbe părerea despre ceva -, se numără şi ăsta al moştenirii psihologice, devenită parte din ADN-ul fiecăruia, indiferent de vârstă.

Suntem, vrem sau nu, copiii comunismului. Deşi unii dintre noi nu l-au experimentat la prima mână (sau l-au experiementat prea puţin, sub zece ani), îl experimentează la mâna a doua sau a treia în familie. “Fă, mamă, o facultate” e o moştenire a gândirii din comunism, e echivalentul unui sentiment subconştient de inferioritate, e o subestimare impusă copiilor, perpetuată de frustrarea părinţilor la generaţiile următore. Comportamentul e preluat de la părinţi la copii, căci, în fond, nu degeaba suntem urmaşii maimuţelor, copiem ce vedem la ceilalţi, copy/paste. Şi nu, nu e aluzie la Victor Ponta.

Un individ nu-şi va dezvolta, de exemplu, pasiunea de a desface motoare şi nu va deveni mecanic auto, ci va merge la ASE şi va deveni un birocrat blazat la ghişeul primăriei locale, pentru că aşa i-au spus părinţii, că-şi va găsi un job călduţ unde le va face zile fripte celorlalţi, după care se va plânge de cât de nasoală e ţara în care trăieşte, că la Fisc a dat peste un casier sictirit care, la fel ca şi el, a terminat ASE-ul în loc să-şi urmeze pasiunea de a desface televizoare.

Genul ăsta de gândire produce, evident, încă o generaţie de nefericiţi care moştenesc obiceiurile şi tradiţiile atât de promovate până înainte de ’89. Dincolo de propaganda egalităţii, aşa cum o vedem astăzi şi aşa cum ne dorim să vedem adevărata egalitate în sensul respectului reciproc faţă de persoană şi faţă de meseria ei, comunismul a promovat o continuă luptă de clasă.

O vedem azi, aşa cum e ea moştenită. Clasa muncitoare “superioară”, aşa cum a fost numită, s-a simţit întotdeauna inferioară clasei “intelectuale” şi şi-a împins copiii, post-’90, să devină intelectuali. Intelectuali rataţi, mulţi dintre ei, care n-au ajuns niciodată să se bucure de propriile pasiuni. Azi, vedem absolvenţi de management care fac agricultură şi absolvenţi de marketing care fac pâine sau contabili care se apucă de croşetat. Pentru că asta e adevărata lor pasiune.

Oameni altminteri talentaţi şi eficienţi şi suficient de deschişi cât să accepte că au performat în domenii care nu le-au adus mari satisfacţii emoţionale. Un motiv suficient sâ te gândeşti la câte lacune are întregul sistem educaţional, să-ţi pui problema că dacă un om pasionat de gătit a performat în marketing, iar acum are un restaurant de succes, ceva e greşit în sistemul educaţional şi că, indiferent de pasiunea omului, şi un pasionat de condus tractoare, cu studiile – de exemplu, cursuri de antreprenoriat – de care are nevoie, poate deveni un profesionist de succes, cu o firmă cu supercifră de afaceri.

Cum zicea profesorul, arta se naşte din neliniştea interioară. După 25 ani, comunismul continuă să fie o frustrare, un duşman care ne produce nelinişti – şi nu doar celor care îşi propun să facă artă. Şi atunci, dacă sistemul continuă să fie cauza atâtor rele şi atâtor manifestări – fie ele şi artistice, nu neapărat comportamentale – generate de aceste frustrări mai mult sau mai puţin conştientizate, cine sunt eu să mă plâng că încă regăsim tema comunistă în arta contemporană?

Sau, dimpotrivă, nu cumva ar trebui s-o tocăm până nu mai rămâne nimic din ea? S-o disecăm până ne videcăm definitiv problemele psihologice pe care ni le-a generat?

6 comentarii

  1. Comunismul este o boala grea, nu incape indoiala. Asta cu “Fă, mamă, o facultate” e una din consecintele pe termen lung. Negresit, accesul gratuit la invatamant e ceva foarte pozitiv pentru societate. Felul in care s-a facut la noi acest lucru, insa, nu. Dezechilibrarea exagerata a sistemului, in favoarea invatamantului tehnic, a dus la demonetizarea unor profesii importante, cum ar fi cea de inginer, maistru sau strungar. Imi aduc aminte ca, la terminarea liceului, majoritatea colegilor si prietenilor mei aveau ca motivatie principala pentru admiterea la facultate, viata de student. Nu conta unde si cum, important era doar sa intri undeva. La baieti se mai adauga si stagiul militar cu termen redus. Pentru cei cu gandire pe termen lung mai conta si ce idustrie era in zona in care locuiau si unde aveau “pile”. Cand a intervenit legea cu “legarea de glie” a stagiarilor, multi preferau sa renunte sau sa dea la seral, pentru a nu mai fi legati de repartitie. Toate astea au creat un sistem de gandire profund daunator pentru toti. Singura speranta de renastere o am in generatiile nascute dupa ’90, care nu mai au aceste conditiionari absurde si nici complexele, la fel de absurde, pe care le-am avut noi, cei educati in comunism.

  2. Aveți dreptate cu filmele veșnic încleiate în comunism – și mie mi s-a părut suspectă insistența asupra temei. Numai că ele (filmele) de fapt suplinesc ceea ce ar fi revenit ”intelighenției”: analiza exhaustivă a vechii societăți și în ce măsură își perpetuează ea otrava după 1989. Dar cu lozinci precum ”nici așa, nici altminteri” + bărbi și burtici dezvoltate multilateral în ”exiluri” aurite nu vom pupa informații și concluzii pertinente.

    Îmi permit s-o lungesc un pic, abuzînd de permisivitatea blogului. Mai întîi un film.

    „DOI: Capcana cu Victor Rebengiuc. Un atac direct la Ion Gavrilă Ogoranu și camarazii săi, prin aceeași metodă a legionarilor demenți. Cred că ți-am mai povestit deja cum, după film, mi-am șoptit în barbă: O, Rebengiuc ! Pentru această capitulare vei plăti într-o bună zi cum nici nu visezi. Jur că așa am gîndit (la 25 de ani) ! Și atunci cînd Răzvan Theodorescu govorit-a la TV L-am văzut pe Rebengiuc cu steagul verde în mînă ! m-a lovit în inimă amara confirmare că avusesem ”gura aurită”. Din păcate nota groasă am plătit-o NOI, nu Rebengiuc. Am copiat filmul de pe internet (dublat în rusește !) doar pentru a avea sub ochi proba că nu l-am visat. Mult îl costa pe omul-cu-hîrtia-igienică să rupă din ea trei foi pentru a se șterge la propria gură ? Trecînd astfel de la vorbe la fapte !”

    ”Cazul Zimnicea. Acum vreo cîțiva ani Realitatea TV lămurit-a cum, la cutremurul din 1977, maxi-alcoolizatului activ de partid local i s-a năzărit că orașul e praf. (Era noapte… și Ivan Pribludnîi tocmai alerga cu un șnițel în dinți ― adaptare după Ilf și Petrov). Plini de griji spirtoase, au raportat dezastrul la Bucale. După ce răsări soarele, constatînd că treaba șede taman invers, li s-a zbîrcit complet testosteronul ― că cum să-și piardă ei bunătate de slujbe grase ? Și au purces la DĂRÎMAREA PROPRIEI LOCALITĂȚI, siluind realitatea pînă s-a pliat pe propria nimicnicie. Mai mult ca sigur niscai românași ”verzi” încasează și astăzi ”pensii nesimțite” de pe urma abominabilei fapte. Ce-au întreprins gongoricii ”corifei” naționali cînd li s-a servit pe tavă această excelentă șansă de a analiza-demola criminala societate comunistă (și zisul patriotism ceaușel) ? NIMIC ! NIENTE ! NADA ! Eliade-Cioran-Noica, Noica-Eliade-Cioran. Plus ceva Heidegger sau Laignel-Lavastine, pe post de ”mirodenii exotice”. Ne mai mirăm că un procent semnificativ din norod regretă tîrla ceaușistă ?”

  3. Era prin cartier un personaj care arăta de parcă ar fi coborât din “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”.

    Adică doamna în cauză era proastă de dădea în gropi (lucru care a început să devină costisitor după ce şi-a luat permis de conducere la vârsta a doua, că amortizoarele, bucşele şi capetele de bară costă), nu punea mâna pe carte, se uita numai la Euforia TV şi orice conversaţie începea se termina cu “ce am gătit aseară”.

    Dar generaţia următoare Star Trek, adică fiu-său, creşte şi e pe cale să termine liceul. Băiatul era un accident fericit, adică un tip deştept, simpatic şi elegant, foarte bun desenator şi pictor amator.

    Ghici ce se întâmplă când omul nostru vrea să dea la Arte Plastice?

    Casa lor a arătat şi sunat vreme de câteva zile ca Beirutul, până când puştiul a cedat şi a zis ca ea, o să dea la Drept. Ca să ajungă în viitorul apropiat un gigel pe la Primărie, pe 1200 de lei net, ca şi ea.

    Deşi cu abilităţile lui putea să fie graphic designer şi să aibă o carieră frumoasă şi fructuoasă.

  4. Gusturile nu se DISPUTA. Corect este “non disputandum” Adică nu poți să te cerți pe gusturi. De discutat se poate discuta despre ele. Asta e o lectie pe care am reținut-o in cls. 9- a de la profu’ de istoria artei.

  5. eu nu am inteles, dupa ce iti iei licenta gusturile se pot discuta?
    Cata aroganta :)

    Nu vad ce legatura are cu comunismul tendinta parintilor de a-si presa copiii sa ia decizii sau sa aleaga drumuri care ii satisfac pe ei.

    Comunismul e speculat in arta pentru ca e cea mai la indemana suferinta in masa (stai linistit ca or sa apara acum filme despre #colectiv).
    Si pana la urma nu vad ce e rau in asta, arta ar trebui sa fie despre ceva ce intelege toata lumea, sa poata inspira pe oricine, nu sa vorbeasca despre vreo suferinta sau vreo cautare in care sa se regaseasca 5-6 genii care sa se premieze unii pe altii :P
    Ca nah azi nimeni nu mai face arta ca sa denunte, sa prezica, ci doar ca sa-si marcheze superioritatea