Mad Max: Fury Road – paradoxul filmului de acţiune

Am văzut, zilele trecute, Mad Max: Fury Road, desigur, după ce am apucat să citesc vreo două recenzii scrise în limba română. Părerile, fireşte, sunt împărţite şi aşa vor rămâne. Unii au ieşit satisfăcuţi, alţii dezamăgiţi de ce-au văzut, iar asta e bine. Nu poţi să mulţumeşti pe toată lumea, iar ce uită majoritatea e că filmele de acţiune sunt pentru clătit mintea, nu pentru profunzime.

mad-max-fury-road-1

Mad Max: Fury Road e un film uşor atipic. Pe de o parte, e din categoria love it or hate it, cam ca Drive, filmul în care Ryan Gosling nu spune mai mult de cinci cuvinte de la început până la sfârşit. Pe de altă parte, are câteva particularităţi care-l fac mai special şi pe care, probabil, a mizat şi George Miller, acelaşi care a regizat şi primele filme din serie, din anii ’80.

Dacă Drive are 7,8 pe imdb, Mad Max: Fury Road are 8,8. Câââât? Da, 8,8. Şi părerea mea e că îşi merită nota nu neapărat datorită vreunui scenariu fulminant sau a efectelor speciale care să te dea pe spate, ci graţie conceptului.

Mad Max: Fury Road este, probabil, singurul film de acţiune în care eroul din titlu nu e nici personaj principal, nici erou. Personajul principal e Imperator Furiosa, jucată de Charlize Theron. Max – jucat de Tom Hardy – e în film doar ca să justifice titlul, chit că Hardy nu e nici pe departe un actor prost, dimpotrivă.

Adevăratul erou, de fapt, e antieroul, “soldatul” credincios inamicului, care rezolvă definitiv problema morală a filmului.

Găselniţa asta, de a-l face personaj secundar tocmai pe cel care dă titlul filmului, este cu atât mai interesantă cu cât nu prea am văzut-o experimentată până acum. Acţiunea nu se desfăşoară în jurul lui Mad Max, iar problemele lui emoţionale sunt, cel mai probabil, un fundament pentru următorul film, Mad Max: The Wasteland.

mad-max-fury-road-2

Strict legat de partea de efecte speciale, că doar de aia m-am dus la cinema, sunt foarte bine legate şi excelent editate. De fapt, montajul e foarte bine făcut, de unde şi cursivitatea. La asta se adaugă coloana sonoră, iar aici, din nou, sunt de lăudat editorii – inclusiv cel de sunet – pentru modul în care intercalează tobele şi chitara electrică mai ales în momentele în care apare deja antologicul chitarist care scoate flăcări din grif.

Ce mi se pare interesant la Mad Max: Fury Road e că, într-o anumită notă, e foarte… politically correct. Dincolo de faptul că preia subiectul din primele trei filme şi îl traduce într-o formă demnă de anul 2015, respectând reţeta Mad Max, nu ai parte de nuditate şi nici de acel soi de violenţă gratuită aruncată la grămadă, să fie, că nu se ştie niciodată.

Cred că există o singură scenă în care vezi o faţă plină de sânge. Evident, violenţă există, de aia se numeşte Mad Max, de aia se trage cu arma şi de aia primeşti explozii din plin, dar nu se ajunge la nivelul seriei Saw şi, probabil, nici n-are de ce. Cumva, respectă noile canoane ale cenzurii hollywoodiene însă oferind tot ce trebuie să ofere un film din categoria sa.

mad-max-fury-road

Fury Road e un film corect, de la care n-ar trebui să ai aşteptări de Oscar. Are dozele lui de paradox, precum acel chitarist – deşi, cumva, e un personaj firesc, în sensul că întreaga societate postapocaliptică e o nebunie în sine, de la autocraţia lui Immortan Joe (da, aşa-i apare numele pe imdb, cu “n” în coadă) şi până la comportamentul social şi combinaţia distopică de apucături medievale cu împărţirea în clase sociale parcă ruptă din Roma antică.

De fapt, şi ăsta e un detaliu simpatic, finalul pare inspirat din modul în care erau proclamaţi împăraţii romani. În Roma antică, era proclamat împărat conducătorul militar în două rânduri – prima dată, ridicat pe scut de soldaţi, după ce intra victorios în oraş în acel car tras de cai, a doua oară – în Colosseum, era legitimat de uralele cetăţenilor. Or, metafora e completă în momentul în care “Carul de Luptă” intră în Citadelă, pe el – de altfel, şi scutul de-a lungul întregului film – e ridicată Furiosa şi prezentată oamenilor, care o aclamă.

Per total, un film mai bun decât m-aş fi aşteptat, pe care-l poţi plasa în tendinţa generală de la Hollywood de a produce un prim “teaser” pentru următorul film din serie. Pentru că Fury Road asta e, un fel de prequel pentru Wasteland. E de văzut. Şi n-am spus nimic despre maşini, care-s o nebunie mai mare ca filmul în totalitatea lui.

2 comentarii

  1. M-ai spart cu Roma antica si cu imperatorii.

    Stii cu se spune: “dacă tăceai/ filosof rămâneai”

    Amesteci acolo proclamarea imperatorilor cu triumful. Iar imperatori şi triumfuri au fost si inainte de a se inaugura Colosseumul din Roma de catre imparatul Titus in anul 80.

    Da, stiu, istoria e o materie grea, la care majoritatea au chiulit sau jucau x si zero.

    • @fefe: vezi că tu amesteci borcanele. În Roma antică, dacă un general voia să îi ia locul imperatorului, putea să urle că el e noul imperator, era proclamat de armata lui şi legitimat de cetăţeni, dacă ei considerau că merită să fie. Ce zici tu acolo e cînd nu urla că el e noul imperator. Hai să nu fim cîrcotaşi doar de dragul de a nu rămîne filozofi, OK?