Autopedepsirea

Am văzut Manchester by the Sea şi mi-am reamintit de o temă mai veche pe care o tot rumeg, anume aceea a modului în care oamenii se pedepsesc pentru lucruri pe care le-au făcut (sau pe care nu le-au făcut).

Prima chestie care m-a lovit uitându-mă la Manchester by the Sea a fost că e un film făcut cu bani de seminţe. Ceea ce e adevărat, bugetul e de 8,5 milioane dolari, iar încasările s-au ridicat undeva la 41-42 milioane doar pentru că are şase nominalizări la Oscar.

Montajul, pe alocuri, e de-a dreptul prăpăstios, inclusiv în scenele de început, unde e de-a dreptul low-cost. Pe alocuri, ai zice că n-au avut bani nici de obiective, că focusul e în bălării.

Unele cadre sunt tăiate atât de brutal, că te-ntrebi de ce le-au mai băgat, iar coloana sonoră are vreo două-trei momente în care te-ntrebi dacă nu cumva au greşit editorul de sunet, ca să nu mai spun că, în câteva secvenţe, începe mai devreme decât ar trebui.

Cumva surprinzător, în ciuda acestor defecte, sunetul îşi face efectul şi e sincronizat exact unde e nevoie.

Colorizarea e atât de proastă, că zici că te uiţi la Love Story (don’t get me wrong, I’m a fool for that movie). Ai o aşa senzaţie de low-budget, că au cumpărat un film ieftin pentru camere, de nu-ţi poţi închipui.

Şi cu toate astea, Manchester by the Sea e dovada că, în 2017, poţi face un film extraordinar din nimic.

Lee Chandler ar fi trebuit să fie jucat de Matt Damon. Din cauză că a fost prins cu alte proiecte – foarte bine! -, a rămas doar producător. Rolul a fost preluat de Casey Affleck, fratele mult mai celebrului Ben, cunoscut pentru… nimic, practic, pentru că a avut doar două roluri secundare în Interstellar şi Ocean’s Thirteen, din care nimeni nu şi-l mai aminteşte în nici un fel (mă rog, plus alte roluri irelevante).

Nu doar că e mai talentat ca frate-său, e de-a dreptul magnific, e uman şi e exact reprezentarea omului care-şi consumă zilele într-o pocăinţă modernă, înecat în alcool şi singur cuc, frământat de regrete care îl macină în fiecare zi şi pe care şi le asumă ca pe o pedeapsă care, la un moment dat… la naiba, nici nu ştiu dacă-şi doreşte să îşi găsească izbăvirea sau dacă să fie pedepsit până la capăt.

Undeva, în subsidiar, despre asta-i vorba, despre modul în care fiecare dintre noi alege să se autopedepsească pentru lucruri pe care le-a făcut sau, dimpotrivă, pe care nu le-a făcut.

E vorba despre povara pe care fiecare dintre noi o poartă pe umeri, asumat sau nu, despre şansele de mântuire pe care ni le refuzăm din cauză că nu simţim că am fi vrednici (deşi, în cele mai multe cazuri, nu e vorba de vrednicie, ci de autoflagelare dusă în extrem).

E despre păcatele pe care noi înşişi refuzăm să ni le iertăm chiar şi atunci când ni se oferă o a doua, a treia, a enşpea şansă.

Povestea e oarecum banală, dar esenţa ei este asta: iertarea ultimă este atunci când tu singur te ierţi pentru faptele tale, când te împaci cu propria conştiinţă.

Îţi trebuie extrem de multă putere s-o faci şi tocmai lipsa propriei iertări este iadul, Satana e conştiinţa proprie, care te chinuie atunci când te aştepţi mai puţin şi care te aşteaptă la cotitură fix în momentul în care realizezi că mori, când vrei să treci dincolo (dacă o exista “dincolo”) şi ţi se varsă prin faţa ochilor toate momentele pentru care ai fi meritat să fii pedepsit, dar pe care ţi le-ai reprimat până ai crezut că au dispărut.

La fel ca în film, iertarea vine cu paşi mărunţi. Până unde poţi merge cu autodistrugerea? Până când poţi duce autodistrugerea într-o rutină vag călduţă care nu-ţi permite decât să suferi cu măsură, nici să ieşi din suferinţă, nici să suferi până la capăt? Când se termină căinţa?

La un moment dat, fie şi cu un gest minor, trebuie să-ţi dai o şansă. Trebuie să îţi găseşti resursele să înţelegi că penitenţa trebuie, la un moment dat, să ia sfârşit, că-ţi vei fi izbăvit păcatele şi că e cazul să accepţi că poţi să o iei de la capăt.

Nu mă miră că, pentru rolul din Machester by the Sea, Casey Affleck a fost nominalizat la Oscar. Îl merită fie şi pentru cele vreo trei scene în care, efectiv, îţi ridică părul pe şira spinării.

Nu ştiu dacă filmul merită Oscarul pentru cea mai bună peliculă, dar Affleck merită statueta aia cu prisosinţă.

PS: Într-o oarecare măsură, Manchester by the Sea mi-a adus aminte nu doar de Love Story, ci şi de Silver Lining Playbook, care, până la un punct, e din acelaşi registru al acestui soi de nouveau-noir, cu amendamentul că SLP se termină oarecum previzibil şi tocmai sfârşitul e cel care-l strică. Manchester by the Sea e un film pe care-l strică montajul, dar pe care povestea şi interpretarea îl repară cu vârf şi îndesat.

2 comentarii

  1. Casey Affleck a avut roluri mari in “The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford” si in “Gone Baby Gone”, pentru primul fiind nominalizat la Oscar.