Marfa vîndută eşti tu

sold

Nu spun o noutate, ba chiar a devenit o platitudine, dar mă uit la modul în care funcţionează, în ultima vreme, zona de advertising online, şi mă refer aici la jucătorii cei mai mari, Google şi Facebook. E doar un gînd, aiurea, dar am o vagă bănuială că, în următorii doi ani, vor trebui regîndite toate strategiile de media buying online.

M-a bătut gîndul ăsta după ce am văzut, în ultima vreme, pe tot mai multe panouri publicitare, logo-urile Facebook şi YouTube, dar fără vreun nume, ci mai degrabă “caută-ne şi acolo“. Ceea ce, în sine, nu e un lucru rău, însă nici vreo eficienţă nemaipomenită nu au logo-urile acolo. De ce zic asta? Dacă pe Facebook încă e uşor să găseşti un brand, încearcă doar să cauţi unul pe YouTube. Poate fi mama canalului oficial, tot alte rezultate vor apărea primele în listă.

Google intră tot mai agresiv pe zona de promovare a propriilor servicii. În curînd, vor promova Google+ în toată reţeaua de livrare a reclamelor (inclusiv pe site-urile cu AdSense) pentru a o creşte. Google+ e o non-reţea, e complet neutilizabilă, iar comparaţia cu Facebook e similară comparaţiei Bing cu Google. E posibil ca Google+ să aibă, totuşi, mai mult succes, mai ales datorită canalului de distribuţie mult mai inteligent.

Însă indiferent că-i Google sau Facebook, apar două probleme: una pentru advertiser, alta pentru utilizator. Pentru advertiser, din cauză că, din moment ce ai început să bagi bani în Facebook, reach-ul organic e într-o continuă scădere. Vrei să-l păstrezi sau să îl creşti? Vorba lui Puya, “bagă bani!” Deşi matematica zice aşa: cu cît e mai mare numărul de fani, cu atît mai mare e reach-ul, Facebook a rescris regula de trei simplă în favoarea companiei.

A doua problemă, cea pentru utilizator, e calitatea serviciilor. În cazul de faţă, vorbim mai ales de Google. E în detrimentul utilizatorului faptul că, atunci cînd caută un brand (branduri mai puţin; mai ales orice informaţie de interes, aici e buba), primele rezultate sînt, în general, spam sau, în orice caz, nu cele mai relevante. Or, asta se întîmplă, de regulă, atunci cînd eşti prea zelos şi, încercînd să îmbunătăţeşti un lucru, mai tare îl strici (sau complici, în fine). Iar asta e valabil nu doar pentru Google Search, ci şi pentru YouTube (şi, dacă acordăm un pic mai multă atenţie, şi pentru celelalte servicii Google, probabil).

În cazul Facebook, wall-ul este un haos total, unde, indiferent dacă preferi să vezi statusurile recomandate de Facebook sau pe cele mai recente, eşti invadat de “cutare a comentat la statusul de acum trei zile, citeşte-l din nou,” de “cutare a dat like paginii cutărică” şi, în general, de mult gunoi şi prea puţină relevanţă.

Treaba asta s-ar putea numi, în principiu, lăcomie. Iar lăcomia în sine nu vine doar de la antreprenor (sau fondator, vizionar etc.), ci şi de la acţionari, care cer profit cît mai mare. E OK să ai profit, dar, în acelaşi timp, trebuie să ai grijă şi de cel ce ţi-l aduce. Or, ambele companii sacrifică utilizatorul în favoarea profitului, iar pe termen lung, asta e o strategie defectuoasă.

Personal, am încercat să înlocuiesc majoritatea serviciilor oferite de Google cu diverse alternative. În loc de Chrome, folosesc Safari (de care sînt foarte încîntat), însă n-am reuşit să găsesc un înlocuitor pentru GMail sau chiar pentru search. Pentru mail, aştept cu interes MailPile şi DarkMail (despre Dark Mail, într-un episod viitor), un serviciu, respectiv un protocol nou ce vor acapara o mare parte din piaţă în anii următori datorită gradului ridicat de privacy pe care îl vor oferi.

GMail, de exemplu, stochează, pe serverele lor, destul conţinut al mail-urilor în clar, nu criptat, iar confidenţialitatea datelor va deveni extrem de importantă în perioada următoare (o să mai auziţi scandaluri; mulţumiţi-i lui Snowden că a deschis lumii ochii.) MailPile e încă în stadiu de dezvoltare, dar va fi gata în aproximativ nouă luni, un an, şi va schimba semnificativ conceptul de securitate a mail-ului.

Pentru search însă, deşi am testat DuckDuckGo, încă mai e mult de lucrat, iar asta din cauză că nu au la fel de multă experienţă ca Google, nici la fel de mulţi bani şi, nu în ultimul rînd, nici un nume potrivit. E mai simplu să zici “am gugălit după…” decît “am dacdacgouit după…” DDG este însă un serviciu de căutare mult mai fiabil şi cu rezultate mult mai relevante pe căutarea în limba engleză. Pe limba română însă… Pe localizare, mai au mult de crescut.

Însă ce e de notat e că abia de acum încolo începe cu adevărat era open-source. Pînă recent, open-source era definit de Linux, WordPress şi alte cîteva lucruri considerate minore din cauza ratei de adopţie. DDG este, probabil, singurul motor de căutare ce nu stochează date de utilizator, care oferă confidenţialitate şi care, deşi nu e open-source, promovează intens servicii axate pe securitate, confidenţialitate şi apreciază conceptul. MailPile şi DarkMail sînt open-source (DarkMail, imediat ce vor avea un alpha release). Toate cele trei exemple se bazează pe ideea de colaborare, adică ideea de bază a “sursei deschise.”

Care e legătura dintre open-source şi “marfa vîndută eşti tu?” Aparent, niciuna, însă după o epocă a internetului de tip “vest sălbatic,” oamenii vor începe să aprecieze exact ideile de bază ale internetului: libertate, confidenţialitate, securitate, apreciere a muncii altora. Motorul de căutare ce va lua locul Google va fi, probabil, monetizat pe acelaşi model ca Wikipedia (probabil, donaţii) şi prin reclame care nu vor interfera cu relevanţa rezultatelor. Viitorul Facebook ar putea fi, la fel de bine, pe bani, precum primele reţele sociale (cele de tip match.com, pentru care plăteai).

Poate că sînt eu prea optimist, dar scandalurile vor continua, mai ales cele venite ca urmare a “trădării” lui Snowden, iar confidenţialitatea şi securitatea datelor vor deveni tot mai importante. Pe termen lung, actualii giganţi vor pierde dacă nu se vor conforma sau dacă nu-şi vor schimba atitudinea faţă de utilizatori.

Ştiu, există întotdeauna argumentul că “omul preferă moca decît să plătească,” însă cred că sînt destui care nu văd impactul introducerii AppStore (sau iTunes, înainte de AppStore, deşi cel de-al doilea e mai vizibil şi a avut efecte pe mai multe planuri). Este unul dintre principalii factori ai schimbării. AppStore a făcut posibilă înţelegerea mult mai uşoară de către utilizatori a importanţei plăţilor (fie şi cei 99 de cenţi) pentru dezvoltatori şi a încetăţenit ideea că trebuie să plăteşti pentru produsele online.

Modelele de monetizare online se schimbă inclusiv în zona de media, iar publicitatea online aşa cum o ştim acum, şi la cum sînt împărţiţi banii, va deveni nesustenabilă pe termen lung atît pentru publisheri, cît şi pentru advertiser, care va realiza că investiţia de volume mari în reţele precum Google sau Facebook devine, de la un nivel încolo, nerentabilă.

Realizez, cumva, că articolul ăsta e o ciorbă de idei, dar ne aşteaptă vremuri tulburi, indiferent că sîntem publisheri, advertiseri sau simpli utilizatori. Şi ar cam fi timpul ca toată lumea să caşte ochii şi să găsească un nou model economic pentru online. Utilizatorul se va sătura, într-o bună zi (destul de curînd, cred), să se tot cumpere pe sine de fiecare dată. Căci, da, pe lîngă faptul că e cumpărat de companii, se cumpără pe el în cele mai multe dintre cazuri (vezi algoritmii Google, care-ţi livrează, de cele mai multe ori, rezultate “personalizate” care nu-s tocmai cele mai relevante pentru căutarea ta).

3 comentarii

  1. Nu avea iTunes un frumos serviciu care-ti inlocuia 25000 de .mp3-uri “piratate” cu aceleasi piese dar .aac-uri (daca nu ma insel) la un superpret ?

  2. ‘omul prefera moca decat sa plateasca’:
    1. in general oricine vrea sa plateasca cat mai putin, zero daca se poate. ca uneori vrei sa faci donatii fiindca vrei sa faci bine cuiva, e foarte frumos, dar e o exceptie; toti vor cat mai mult pentru ei si asta duce mai devreme sau mai tarziu la ‘minimalizarea costurilor’
    2. scandalul cu piratul de la ‘megaupload’, germanul multimilionar stabilit in Noua Zeelanda, Kim Dotcom parca. contra cost obtineai acces la fisiere ce incalcau copyright; copyright ce era mult mai scump decat abonamentul la megaupload. aici a fost legea cererii si ofertei in sensul ca clientii au optat pentru pretul ieftin, indiferent de legalitatea lui.

    Ce vrea sa spune mesajul din poza? ‘bucuria de a nu fi vinde orice’
    a nu fi ce anume? de ce provoaca bucurie? bucuria vinde (sau cumpara)?