Nobody cares

Unul dintre motivele pentru care am lăsat-o mai moale cu scrisul – întâi pe blog, apoi pe facebook – e că nimănui nu-i pasă. Nu, nu, nu că nu-i pasă de ce scriu eu. Nu-i pasă în general. Nimănui nu-i pasă de adevăr, nimănui nu-i pasă de context, nimănui nu-i pasă de perspective, nimănui nu-i pasă decât de propria opinie.

Până acu’ vreo trei-patru ani, mai aveam o tragere de inimă. Poate se schimbă ceva. Poate contează. Poate una. Poate alta. Ahm, nope. Nu contează. Nimănui nu-i pasă. Toată lumea are părerile deja formate și nimeni nu e dispus să și le pună sub semnul întrebării.

Toată lumea s-a împiedicat în a doua parte a aformismului lui Descartes și acolo a rămas, jos, picat cu dinții în asfalt, pentru că e bine și călduț. De ce să faci vreun pic de efort să te ridici? Ar însemna să te îndoiești de certitudinea că bordura pe care ți-ai luat-o în dinți e bună pentru tine.

Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum. Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist. Nimeni nu se mai îndoiește. Toată lumea are certitudini. Toată lumea știe mai bine. Toată lumea are o părere și părerea aia e bătută în cuie. Nimeni nu mai citește ca să se îndoiască, nimeni nu mai citește ca să gândească, toată lumea citește ca să își spună părerea, să își apere certitudinile, să… arate că există, să-și demonstreze utilitatea existenței propriei persoane.

E o formă de egoism. Și e o formă interesantă pentru că nu e orice tip de formă de egoism. Un adolescent are certitudini – la naiba, eu am avut! – și știe mai bine decât mă-sa, tac-su și tot neamul până la maimuță și înapoi până la a șaptea spiță. Un moșneag are certitudini, că el are experiență de viață, că știe el mai bine, că n-ai trecut tu, mucosule, prin ce-a trecut el!, că acu-ți arunc cu un borcan de zacuscă în freză, muscosule care bați mingea sub balconul meu!

Te-ai aștepta, totuși, ca ăștia mai în floarea vârstei să fie mai destupați, dar nu e cazul. E același lucru. Toți își apără certitudinile în subsolurile postărilor, în comentarii vehemente, în nesfârșite thread-uri despre nimic. Toți știm mai bine. Toți suntem deținătorii Adevărului, a propriului Adevăr pe care încercăm să îl băgăm pe gât tuturor, chit că sunt dispuși sau nu să ne asculte.

Nu mai scriu și nu-mi mai dau cu părerea pentru că mă simt ca un impostor. Sunt atât de mulți oameni care știu mai bine decât mine lucruri, că simțul meu antiridicol pornește alarme mai zgomotoase decât alea ale ISU. Problema cu ISU e că notificările lor zgomotoase de pe mobil au devenit la fel de irelevante ca simțul ridicolului la oameni care-și împrăștie pe net argumentațiile pro-propriile certitudini. Le ignoră pur și simplu.

Mi-a spus un amic de pe facebook că așteaptă să vadă ce scriu despre filmul publicat de Libertatea despre Colectiv. Nobody cares. Există o singură concluzie la filmul ăla: ieși, dracului, la vot. Lumea însă are certitudini. Lumea se va pișa pe el de vot în continuare. Lumea nu se îndoiește, lumea are certitudini. Și, contrar logicii lui Descartes, oamenii ăștia există. Paradoxal, nu?

Mai vreți paradoxuri? Vă mai dau. Există această luptă ideologică între stânga și dreapta. O luptă stupidă dacă mă întrebați pe mine, dar există. Exemplu simplu: egalitatea dintre bărbați și femei. Vă rog eu mult, căutați pe Netflix stand-up-ul lui Hannah Gadsby, Nanette. Dreapta zice că nu există, stânga o transformă într-un soi de luptă de clasă, în ură împotriva bărbaților. Urmăriți show-ul femeii, e jumate comedie, jumătate TED Talk. E prima oară când am înțeles pe bune ce înseamnă gender inequality.

Revenind, știți care e paradoxul? Paranteză: urmăriți show-ul ăla ca să înțelegeți ce zic în continuare. Paradoxul e că sunt industrii întregi care se plâng că nu găsesc oameni pe care să-i angajeze. Pe zona de comunicare și marketing, ai mii de femei cu experiență beton pe care nu le angajează nimeni pe motiv că… nu zice nimeni motivul. Vi-l zic eu: se apropie de 40 sau au trecut de 40.

Vreți paradoxuri? IT-ul se plânge că nu găsește oameni. În ultima lună, am aplicat la câteva zeci de joburi (cum ziceam, mă plictisesc), am primit vreo cinci refuzuri și nici un răspuns de la restul. Amicu’ zidar îmi zicea că a luat un contract printr-o agenție de recrutare care se plângea că nu găsește oameni pe care să-i plaseze.

Nobody cares. Nimănui nu-i pasă pentru că toți vor oameni tineri care să se spetească pe doi lei. Nimănui nu-i pasă pentru că toți vor femei după care măcar să întoarcă capul în birou dacă mai mult nu se poate. Nimănui nu-i pasă de minorități dacă nu câștigă ceva.

În esență, ăsta nu e un lucru rău. E OK să fii egoist. E OK să tragi pentru tine. E OK să tragi pentru familia ta. Problema e că genul ăsta de egoism se traduce prin “știu eu mai bine”, prin “am certitudini, deci exist”. Prin “vreau o pizdă bună în birou, nu un homosexual sau un țigan” și prin comentarii pe net despre cum nu e “natural” și nu e “de la Dumnezeu” și “nu e normal” și “ăia sunt leneși” și alte generalizări.

Pentru că egoismul ăla nu se traduce prin a trage pentru tine și familia ta, ci prin a le băga pe gât altora toate certitudinile tale. Nu ai cu cine să discuți. Toți știu mai bine. Toți au dreptate. Toți au certitudini. Toți… există.

Vai, dar nu e normal să vezi bărbați îmbrăcați în rochie în metrou, cum zicea vânzătoarea de la magazinul românesc de la mine din sat. Îi vezi o dată în metroul din Londra, îi vezi de două ori, de trei ori, te obișnuiești, nu-ți mai pasă. Îi înțelegi, vor drepturi egale, vor să se viziteze în spitale și să-și facă credite împreună, să își lase moșteniri, vor să fie vizibili.

Nu-i înțelegi dacă n-ai o colegă de birou care vine, la o întâlnire cu colegii, cu prietena, după ce a întrebat la muncă dacă poate să vină “cu cineva”. Și te uiți, ridici din umeri, ridici paharul și zici noroc. Șapte ani mai târziu, colega aia se mută în Anglia cu iubita (aceeași, da? și n-au furat nici un copil) și se iau cu acte. Pentru că România nu permite o chestie atât de banală ca asta.

Vai, dar țiganii…. și îi vezi în Anglia, la arabul din colț, luându-și de mâncare, abia veniți de pe șantier. Da, sunt ghiolbani, da’ n-au venit la furat. Sunt la fel de ghiolbani ca toți românii “români” care vin la muncă și abia pronunță “senchiu” când își iau bere de la srilankez. Și-au rupt spatele cu saci de ciment și șefii îi laudă pe “românii ăia muncitori”.

Sau asta, despre negrii din State.

Oamenii nu sunt, în esență, răi. Sunt naivi, cred în clișee. Dar nimeni nu mai stă să se îndoiască, toți au certitudini. Și prejudecăți. Toți au facebook și toți au o părere pe care trebuie s-o posteze, toți au o părere pe care trebuie s-o argumenteze la alții în comentarii.

Și de aia nu mai postez decât ocazional. Pentru că nu schimb nimic. Și pentru că toți oamenii ăia care se ceartă cu tine sunt nefericiți și ori nu-și dau seama, ori nu vor să recunoască simplul fapt că sunt nefericiți. Au prea mult timp și, în loc să încerce să îl folosească pentru ei, pentru a încerca să-și împlinească pasiunile, pentru a încerca să-și facă relațiile funcționale, pentru dracu’ știe ce motiv, se ceartă cu alții încercând să-și impună punctul de vedere.

Oamenii nu sunt în esență răi. Drept dovadă că lucrurile se întâmplă, că două femei au strâns 26 milioane euro pentru un spital. În România. Că au donat pentru spitalul ăla mai mulți oameni decât au votat pentru Firea la primărie. Oamenii sunt răi pentru că nu se mai îndoiesc. Pentru că vor să demonstreze că există.

E rar când găsești oameni care se îndoiesc, care gândesc, care ascultă și care înțeleg. Și pentru asta îmi pare rău. Sper doar să nu ajung un moș d-ăia care aruncă cu borcanul de zacuscă după puștanii care bat mingea sub balconul lui. Deși, na, de când eram adolescent, am trăit cu impresia că abia o să prind 40. Zic mersi că, la 35, sunt bine, nu mă paște nici o boală – am fost și m-am căutat.

În concluzie, mai îndoiți-vă. Mai puneți-vă întrebări. Mai scoateți-vă bățul din fund. Adevărul nu e o chestie știută doar de un individ. Realitatea e colectivă, nu individuală.