O idee despre nimicness

Mă gândeam la o chestie, azi, după ce am aflat că a murit George Popescu (39 ani), un fotograf foarte fain și un fotoreporter foarte bun. Acu’ câteva zile, a murit Alina Popa (37 ani), o artistă mișto.

Anul trecut au murit cel puțin vreo cinci oameni pe care i-am cunoscut, vreo doi care mi-au fost prieteni, toți din categoria de vârstă 38-65. La fel ca George și Alina, toți ceilalți s-au dus roși din interior. Unul cu ciroză, altul cu cancer și tot așa.

Și mă gândeam la cât de adevărată e vorba aia, “când mori, mori singur“. O zi, două, trei după ce-ai crăpat, scriu câțiva oameni pe facebook despre cât de triști sunt că ai murit. După care fiecare-și vede de viața lui. Ceea ce, în esență, nu e un lucru rău, dar pune cumva în perspectivă importanța ta, ca individ, în viața celorlalți.

Ai dat colțul, te plânge familia (aproximativ șase oameni, maximum zece) și se întristează cinci prieteni pentru fix trei zile, una în care au aflat că ai murit, una în care poate vin la înmormântare și încă una în care poate le vorbesc prietenilor despre cât de triști sunt că ai murit. După care s-a terminat doliul și fiecare-și vede de treabă.

Mă uitam că, acu’ trei săptămâni, am suspendat contul de facebook și n-am mai fost activ timp de două săptămâni. 2.400 de “prieteni” și 7,000 de followeri și un singur om care m-a contactat pe messenger să mă întrebe dacă pot să-l ajut cu două rânduri de CSS.

Nu că m-aș fi așteptat să plângă lumea după lipsa mea, departe de mine gândul. Era doar o constatare legată de cantitatea de informație care te dărâmă, efectiv, în epoca facebook. Întotdeauna e o prostie de citit, o prostie de comentat, o prostie de vizionat, o prostie de dat mai departe.

Într-o epocă definită de information overflow, nu-ți mai rămâne nici măcar timp de ținut doliu. Întotdeauna apare ceva de discutat, ceva care să-ți distragă atenția. Ceea ce, de fapt, nu e rău.

Toată tradiția ortodoxă pe care trebuie s-o respecte familia, după moartea cuiva drag, are fix scopul ăsta: să-ți distragă atenția de la suferință. De aia se fac opriri pe drum spre cimitir și se aruncă cele 12 (sau 24, în funcție de regiune) “poduri” sau cum s-or mai chema, de aia se face pomană de șapte zile, pomană de o lună, pomană de 40 zile, pomană de trei luni și așa mai departe. Ca să distragă atenția de la suferință. Să-ți dea de treabă, să nu te mai gândești la mort.

Durata oarecum standard de vindecare după pierderea unei persoane (o despărțire după o relație) e de un an jumate, iar primele două-trei luni sunt critice. În cazul unui mort, bănui că scade sensibil de la un an jumate cam la un an, câtă vreme, în cazul unei despărțiri, “celălalt” e viu și încă îți mai poți crea scenarii despre “cum ar fi fost dacă”, mai ales dacă celălalt deja și-a găsit pe altcineva.

Poduri? Pomeni? Parastasuri? Facebook, frățică. Uiți rapid că a existat respectiva persoană. Știu că sună aiurea, dar nu e despre mine. Eu pot să număr pe degete persoanele care ar veni la înmormântarea mea. Ba cred că jumate dintre ăia care cred eu acum că ar veni nici măcar nu ar ajunge, atât de optimist sunt.

Trăim într-o epocă a incompetenților și într-o epocă a irelevanței. Și o spun găndindu-mă la toți oamenii pe care i-am cunoscut și care s-au dus în ultimul an. Mă mai gândesc, ocazional, la Horia, dar dacă nu mă concentrez, nici măcar nu-mi mai amintesc cine, din marea de oameni de pe facebook, s-a dus în ultimul an. OK, fie, dacă mă gândesc un pic, pot să fac o listă. Dar nu despre asta e vorba.

Cumva. de asta nici nu-mi pasă foarte mult de ce “las în urmă”. Pentru că nimănui nu-i pasă. De aia prefer o incinerare cinstită și, dacă-și face cineva o pomană, o aruncare a cenușii pe vreo plajă din Cascais. În afară de familie, n-o să-i pese nimănui.

Știu că sună cinic, dar ăsta-i adevărul. Suntem prea prinși cu chestiile noastre urgente, precum postat statusuri despre cât de proastă e Dăncilă sau ce tâmpenie a mai spus Dragnea. Dar, la finalul zilei, fiecare e pentru el. Iar tu, în toată noua economie digitală, nu contezi absolut deloc.

Chestie care mă face să mă gândesc – uitându-mă la cât de tineri au murit oamenii ăștia din jurul meu, în ultimul an – că poate ar fi cazul să iau în serios controlul ăla medical anual pe care nu l-am mai făcut de cinșpe ani. Nu de alta, da’ compania plătește niște bani frumoși la Vitality pentru asigurarea mea privată. Poate ar fi cazul unui control cap-coadă, anticancer, măcar să știu că nu mor în jumate de an, la 35. Dacă tot nu-i pasă nimănui de mine (vorba vine), măcar mie să-mi pese.

Chestia asta cam pune lucrurile în perspectivă, nu?

PS: Ca fapt divers, angajatorul meu oferă, la capitolul company benefits, scris testamentul. Acoperă ei cheltuielile cu avocatul. Beneficiu, zic. De profitat, nu se știe niciodată.

It came over me at a bad time
She burned over the double line
And she impaled as I reached my hand for the guardrail

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.