O relatare din Piaţa Universităţii – marţi seara, înaintea codului portocaliu

Până la Batiştei era încă promenadă sau grabă spre casă, că anunţaseră cod portocaliu de ninsori şi viscol, şi primii fulgi soseau deja, dar dincolo de Batiştei, spre Teatrul Naţional, începea spaţiul energiilor protestatare. Pe margini, în colţul dinspre Magheru al Interului, în ale cărui saloane de la parter se vedeau prin geamurile mari clienţii cinând, se aşezaseră în dispozitiv jandarmii costumaţi într-o uniformă de protecţie pe care, cu numai câţiva ani în urmă, o vedeam exclusiv în producţiile SF.

Apoi, înainte pe trotuar, pe treptele care urcă spre parcul din faţa Teatrului, mulţimea revoltată striga pe o singură voce ba “Jos Băsescu!”, ba “Demisia!”, fără să se sincronizeze cu cealaltă mulţime, strânsă în faţa Arhitecturii, unde am văzut fâlfâind un steag tricolor mare, dar şi pancarte cu “Salvaţi Roşia Montană!” şi “Trăiască Regele Mihai”. Am văzut pe undeva şi numele Victor Rebengiuc şi Tudor Gheorghe. Erau, aşadar, două mase sau mai degrabă una singură, tăiată în două de bulevardul pe care maşinile cu farurile aprinse circulau în ambele sensuri, dar cele mai multe coborau dinspre nord, din zona firmelor şi corporaţiilor.

Erau cumva două lumi diferite: una statică şi revendicativă, cealaltă în mişcare şi tăcută, dar cu siguranţă având opiniile ei. La Arhitectură, mulţi erau suporteri ai echipelor de fotbal din Bucureşti, veniţi să îşi apere imaginea şifonată rău, acum câteva zile, când huliganii care au spart vitrine şi au aruncat cu pietre din pavaj în capul jandarmilor au fost luaţi cu toţii drept membri ai galeriilor. Mesajul unei pancarte afirma tranşant condiţia adevărată a manifestanţilor strânşi lângă fântâna de la Universitate: “Suntem suporteri, nu infractori!”

De infracţiuni în spaţiul public nu cred că se mai temea nimeni. Manifestaţia era exclusiv sonoră, a fost cântat şi “Deşteaptă-te române”, iar gestica era inofensivă: nici o mână nu se mai apleca să smulgă pietre din pavaj sau să incendieze, ci uneori, la un semn, ridicau pumnii strînşi în aer, a mânie, a îndeplinire urgentă a revendicărilor lor. Probabil, certitudinea că protestele vor rămâne paşnice i-a relaxat pe jandarmi: mai schimbau mesaje prin staţie pe linie ierarhică, dar i-am auzit şi conversând despre subiecte care nu aveau nicio treabă cu misiunea lor. Vorbeau mai ales despre pescuit. Unul se plângea că nu a mai dat la peşte de vreo 3 ani, altul spunea ceva despre o barcă cu motor.

O mulţime revendicativă într-un spaţiu public este asemenea unei vâltori” are un centru, un nucleu fierbător, unde intensitatea protestului e maximă – aici e punctul de pornire al scandării mesajelor, ritmica difuzării lor, iniţiativa gesturilor, ca apoi mesajele să se răspândească spre periferia mulţimii, cu tot mai slabă intensitate, până când se transformă în şuetă. La câteva zeci de metri de nucleul vâltorii protestatare, forfoteau spectatorii: nu strigau, nu îşi agitau braţele, dar comentau, aşa cum i-am auzit pe un tânăr, care s-a deconspirat mai târziu că e zugrav, şi un cuplu de, cred, sexagenari care ţineau de zgardă un fox terrier cafeniu.

Zugravul propunea ca analiştii politici să preia puterea: “Dacă ăştia de la putere nu sunt buni, dacă nici opoziţia nu e bună, atunci să vină analiştii politici, să conducă ăla chel, cum îl cheamă, CTP“, dar nu îmi dădeam seama dacă era ironic, dacă nu era mai enervat de analişti decât de politicieni. Popularitatea îşi are preţul ei. Sexagenarul, cu un cap mare, tuns scurt, milităreşte, îl recomanda însă pe Emil Hurezeanu, fiindcă “e obiectiv, CTP ştie să vorbească, dar mai bate şi câmpii”, apoi s-a uitat spre mulţime şi a avertizat: “ar putea apărea provocatorii!”

Nu mai ştiu cum a curs discuţia, că zugravul a recunoscut că de 10 ani lucrează la negru, că s-a dus pe două şantiere să se angajeze şi nu l-au primit, concluzia micului grup de discuţie fiind aceea că totul e politizat de sus până jos, că nici măcar femeile de serviciu nu se pot angaja fără o adeziune politică. O pancartă scrisă cu pixul şi susţinută de pieptul unui domn în vârstă se ivise într-un aproape perfect acord cu ei: “Găştile din politică sparte şi deferite justiţiei”.

“Omul negru” al serii a rămas însă preşedintele Traian Băsescu. El a fost ciuca bătăilor, împotriva lui s-a strigat de la începutul protestelor, mai întâi din cauza atacului la Raed Arafat, apoi i s-au pus în spate toate relele din România. E, de asemenea, un revers al popularităţii de care s-a bucurat ani la rând. Mulţimile te ridică, mulţimile te coboară. Cel care ieri făcea băi de mulţime, azi nu mai cutează, pe bună dreptate, să scoată capul: mulţimea e feroce, nu ar putea avea dialog cu protestarii care, de 12 zile, îi cer demisia.

E o ironie a sorţii că preşedintele, care promitea în 2007 întâlniri în piaţă din 3 în 3 luni – “Vreau să vă fac o propunere. Măcar o dată la trei luni să ne vedem în Piaţa Universităţii, în ultima sâmbătă a celei de-a treia luni, la ora 17.00, pentru raportul preşedintelui în faţa românilor…” – ar găsi acum, în aceeaşi piaţă, o adunare inamică şi ar avea ocazia să se vadă caricaturizat într-o păpuşă cu beretă de marinar de gâtul căreia atârnă bani xeroxaţi sau să citească o pancartă pe care scrie “Jos ciumpalacul!”

Sigur, cei cărora promitea el să le dea raportul poate nu sunt aceiaşi care îi vor acum capul, dar cu siguranţă nu sunt puţini cei care, în ultimii ani, mai ales ai celui de-al doilea mandat, s-au demobilizat şi simpatia lor iniţială s-a transformat în decepţie, iar decepţia unora dintre ei nu e neapărat indusă de partidele din opoziţie şi de televiziunile adverse. Oricât de exploatate şi deviate politic ar fi protestele, rămâne totuşi un sâmbure de revoltă curată, peste care, din păcate, se depune rapid funinginea demagogiei.

Revoltele populare au, de obicei, unul sau mai mulţi lideri, vizibili şi tenace purtători de mesaj, vorbesc la tribune şi dau tonul revendicărilor. În Piaţa Universităţii, nu răsărise nici un lider, nici o figură de numele căreia să se lege nemulţumirile celor mulţi. Mă uitam spre balconul Universităţii, era închis, mut, întunecat. Protestatarii se uitau unii spre alţii, cei din faţa Teatrului către cei din faţa Arhitecturii, strigătele lor se întâlneau undeva în aer deasupra Magherului şi, de acolo, difuzau în eter sau în platourile televiziunilor.

Unde sunt însă liderii? Unde e acel cap din fruntea oricărei revolte? Am avut senzaţia ciudată că mulţi scandau împotriva propriului lor lider, nu neapărat în calitatea sa de preşedinte de ţară, ci de lider anti-sistem, anti-clasă politică, anti-moravuri publice româneşti, aşa cum destulă vreme s-a prezentat Traian Băsescu, cu un discurs de forţă care, în 2004, a exaltat masele şi care, în 2007, la referendum, l-a scos câştigător din nou în faţa “sistemului ticăloşit” care îl suspendase.

Este în această revoltă şi frustrarea că singurul om pe care l-au recunoscut ca lider autentic acum câţiva ani a susţinut apoi nişte reforme care s-au întors împotriva lor. În Piaţa Universităţii, răbufneşte şi strigătul dezamăgirii, al unei iubiri politice înşelate. Omul puternic, aclamat cândva pentru că se luase la trântă cu tenebrele vieţii noastre publice, a ajuns să suţină un program politic şi economic resimţit ca antipopular. E ciudat să descoperi pe pancarte mesaje anti-sistem pe care le-am auzit de atâtea ori în discursurile luiTraian Băsescu.

Am văzut undeva, într-o margine, un bărbat cu barbă căruntă ţinând în mână un băţ ascuţit de-a lungul căruia era lipită o bandă de hârtie pe care scria: “PDL la ţepe!” Ţepele au rămas în imaginarul colectiv, dar pe cei care odinioară ameninţau să le utilizeze cu mânie etic-electorală, mulţimea i-ar plasa acum în vârful lor.

Mă luase cu frig, aveam pe mine un pulover subţire, de toamnă, nici nu strigam ca să mă încălzesc, nu mă insinuasem în grupul compact de la kilometrul 0, unde căldura corpurilor creează un microclimat ferit de frigul din jur. Am trecut prin faţa statuii lui Caragiale. Sculptorul i-a strâns multă amărăciune sub mustaţă, dar poziţia, aşezat pe scaun, are o anumită lejeritate, de tacla pe seară, în grădina de vară. Mi se pare cea mai potrivită prezenţă în simbolistica pieţei publice din Bucureşti, dar la fel de oportun l-aş vedea pe Caragiale postat în faţa tuturor instituţiilor statului. Trăim încă în lumea lui, poate mult mai confuzi.

2 comentarii

  1. Am crezut ca Alex exerseaza mai multe stiluri :-), apoi am verificat autorul, Dumitru Bădiţa. Bravo, frumos!

  2. e dreptul nostru sa ne strigam,spunem parerea,afara,in piata,dar sa nu uite nimeni ca suntem foarte multi acasa sau in alta parte si avem parerea noastra care nu e aceeasi,ne aducem amintede furia maselor la demonstratiile impotriva dl.ui coposu,cimpeanu si altor romani fara vina decit ca nu au fost comunisti,cam asa vad eu acum ,dacail apreciez pe presedinte,risc sa fiu snopitasi e tare rusinos……..pacat,dar asta a pornit tot de la politicienii care au spus deseori, nu e presedintele,meu,e alROMANIEI,sa aiba un pic de jena ca au creat acest haos in loc sa ajute ROMANIAnu sa o darime……asteptam luminarea tuturor si decizii ntelepte nu indemn la razmerita