O ştire a muşcat un reporter

Paturile secţiei Pediatrie a Spitalului Clinic Colentina din Bucureşti sînt ocupate în proporţie de 200%. Mai pe româneşte, ca să ignor începutul de ştire de gazetă, cele aproximativ 35 de paturi ale secţiei sînt ocupate de vreo 70 de copii. Pe scurt, doi pe pat. O fi de bine? O fi de rău?

Eh, doar o ştire…

Eram în tramvaiul 34, mă urcasem pentru două staţii. O doamnă răspunde unei alteia: “Da, la prima cobor, vin de la spital“. Cealaltă o întreabă dacă a fost bolnavă ori s-o fi dus la un control. “Nu, lucrez acolo“, îi răspunde. E asistentă la Pediatrie. E terminată de oboseală. Se vede cu ochiul liber că privirea îi fuge în ţîşpe direcţii în acelaşi timp.

E nebunie ce-i acolo“, spune femeia, parcă simţind nevoia să se descarce. Îi scap o întrebare oarecum dezinteresată: “E aşa de rău?“. “Ah, păi sînt cîte doi pe pat. Dacă vedeţi ce-i acolo, ehe…“, îmi zice. Şi continuă să-mi povestească despre secţia în care lucrează. Îi mai arunc o întrebare şi o pornesc pe vorbit. “Da, aşa e, e vai de mama lui spitalul ăla, zici că mai are un pic şi cade şi nimeni nu face nimic. Ah, de policlinică nu mai vorbesc, aţi văzut şi dumneavoastră cum e, uneori stai şi te întrebi dacă nu se dărîmă peste tine la primul cutremur. Te-apucă groaza, mai ales la noi în secţie“. Şi o înţelegi. Hai, că dacă ar mai fi bătrîni, ai mai zice, pîn-aici le-a fost, dar aşa… sînt copii, parcă ţi se rupe sufletul.

Măcar sînt vreo 60 de paturi în secţie?“, întreb curios, oarecum stîrnit de un sentiment de melancolie. Cîndva, acum vreo trei ani jumate, scriam pe sănătate. “Eh, da’ de unde? Sînt vreo 35“, îmi spune. “Viroze multe, să înţeleg…“, adaug. “Ah, clar, păi e sezonul“, îmi zice. “Neglijenţa părinţilor, presupun…“, zic mai departe, aşteptîndu-i o completare pe care mi-ar fi dat-o oricum. “Bineînţeles, dacă n-au grijă de copii, ce să le faci? Poţi să le zici ceva? Dacă atît îi duce capul…“.

…despre educaţia părinţilor

Timp de doi ani, cît am bătut zilnic Spitalul de Copii din oraş, finalul ştirii se încheia, aproape întotdeauna, cu o declaraţie de la vreun medic. Aproape de fiecare dată, ideea era cam aşa: “De cele mai multe ori, neglijenţa părinţilor este cea care facilitează îmbolnăvirea copiilor. Schimbările bruşte de temperatură şi umiditatea, frigul din case, la care se adaugă dezinteresul părinţilor faţă de cum se înbracă copiii, sînt principalele cauze ale îmbolnăvirii“.

Cam acelaşi lucru se aplică şi în cazul Bucureştiului, cu singura deosebire că, dacă în acel oraş chiar era o problemă cu regia care se ocupa de distribuţia agentului termic, aici e vorba mai degrabă de nepăsare. Nu contează că sînt -5 grade afară, dacă e un strop de soare, copilul ar ieşi pe uşă în pantaloni scurţi.

De fapt şi de drept…

…voiam să ajung la un anumit punct. La discuţia de aproximativ 3 minute cu o asistentă medicală oarecare, dintr-o secţie oarecare a unui spital oarecare. Mi-a stîrnit un sentiment de nostalgie. Recunosc, uneori îmi doresc să mă întorc la munca de teren. Deşi am lucrat, de exemplu, la Business Standard, n-aş fi niciodată bun pe economic ori pe diverse arii ale unei secţii numite generic Companii, unde tot ce trebuie să faci este să scoţi cifre din gura managerimii. Mai crunt e că nici măcar nu-mi place. În ciuda deplasărilor la conferinţe de presă sau la interviuri, în marea majoritate a timpului, ca reporter “pe business” faci mai degrabă muncă de birou, trimiţi mailuri şi dai telefoane. Practic, vrei, nu vrei, devii un corporatist.

Dacă îmi lipseşte ceva din meseria pe care am învăţat-o, aceea e munca de teren. N-aş putea fi un jurnalist “de business”, aş fi doar un reporter “pe social”. Şi da, chiar dacă le urăsc, uneori mi-e dor să bat spitalele…

7 comentarii

  1. Cam da… Stiu ce spui! din pacate simt si eu la fel. Jurnalistii de birou si de tastatura te saluta :)

  2. cata dreptate ai !

  3. 1. Ieri, 24.01.2009 am vazut copii in pantaloni scurti iesind din Gradina Luxemburg din Paris. Era un grup de “cercetasi”.
    Cand eram mici, parintii chiar ne puneau sa iesim aproape goi in zapada. Era bine si imi e bine acum, mare fiind. Dar, intr-adevar, sunt si unii nepasatori – inconstienti.

    2. Imi pare rau ca din ce in ce mai mult jurnalismul se face de la birou, cu “Daily Mail” si Google. Sunt atatea lucruri bune si rele afara, in strada, care ar trebui spuse.

  4. “Şi da, chiar dacă le urăsc, uneori mi-e dor să bat spitalele…”

    Eşti bătăuş.

  5. @bedexe
    Diferenta e ca atunci cind eram toti mici nu mincam prostii si nu stateam benoclati in casa mai toata ziua la televizor pina noaptea tirziu, mai putina poluare, ne odihneam mai bine si ne imbracau parintii fara sa facem mofturi ca nu arata bine. Parintii nu erau asha ocupati si chiar daca le placeau sa te trozneasca :-) macar iti ofereau ceva mai mult atentie. Acum cu aglomeratii, joburi in partea cealalta a orasului, preferi sa-i tragi un shut in fund sisa-l trimiti afara din casa sa ai o ora doua libere, nu te intereseaza cum iese imbracat, ca cica ii “construiesti” sistemul imunitar…

  6. Hai sa terminam cu prostiile, erau pline si “inainte” spitalele cu copii bolnavi. Singura diferenta este faptul ca “atunci” nu aveai pic de acces la informatie, n-avea cine sa urle ca parintii sunt retardati si-si bat joc de propriii copii. Faptul ca nu stiam ca exista crime, hotie sau boala nu insemna ca nu exista.