O trăire pre-judecată

Eram în Bruxelles, acum două săptămâni, aşteptam un tramvai într-o staţie de pe lângă Wiels, prin Saint-Gilles, împreună cu soră-mea.

Trebuie să fi fost o sărbătoare păgână, căci toată ziua a fost plină de soare, nici un strop de ploaie, nici un nor, de zeii au fost atât de generoşi cu un oraş în care nu există zi în care să nu plouă.

În fine, ajunge tramvaiul, aşteptăm să iasă lumea, şi pe la ultima uşă, coboară o familie de musulmani, mamă (îmbrăcată tradiţional, negru din cap până-n picioare, cap acoperit de nu i se vedea nici faţa bine) plus vreo patru copii.

Nimic deosebit până în momentul în care-i vezi pe ăia mici, doi băieţi de vreo 6-8 ani, cu nişte puşti de jucărie în mâini, piu-piu…

Eh, cum reacţionezi la asta?

Întrebarea e cât se poate de serioasă, mai ales ştiind că Bruxellesul e un oraş plin de musulmani, au fost atentate, există cartiere-ghettouri etc. Cum reacţionezi când vezi un puşti cu o puşcă de jucărie în mână?

În acelaşi timp, cum reacţionezi ştiind că, în copilăria ta, te “împuşcai” cu colegii de maidan, fie cu pistoale cu capse, fie cu alte piuitori, ba de-a Vestul sălbatic, ba de-a războiul, că-ţi făceai săbii de lemn la ţară şamd.?

Care e primul lucru care-ţi trece prin minte: prejudecata că musulmanii sunt răi şi că acel copil va deveni un terorist sau dreptul lui, de copil, indiferent de religie, la joacă şi la copilărie?

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

6 comentarii

  1. Hm… eu nu ma impuscam cu nimeni la joaca, in copilarie. ne jucam jocurile clasice, de la frunza, tablite, tara tara vrem ostasi, diverse jocuri cu mingea, de-a v-ati ascunselea, telefonul fara fir, flori fete etc, ne faceam cazemate din frunze si crengi, etc, cel mai agresiv, daca pot spune asa, era un joc cu tevile si niste cornete de hartie pe care le introduceai inauntru si suflai in ele. Ne si bateam cateodata si apoi ne impacam.
    Cu pistoalele cu capse se jucau golanii cartierului, si respectivii nu au ajuns prea departe de nivelul la care erau atunci.
    Chiar as fi curioasa cati copii care se jucam pe vremuri jocuri agresive sunt acum adulti responsabili si rezonabili (or fi cativa, dar nu cred ca majoritatea, tot asa cum cred ca majoritatea dintre noi nu se jucau cu pistoale cu bilute).

    Asa ca eu nu inteleg de ce i-ai cumpara copilului un pistol ca sa se impuste cu prietenii in gluma (??) si sa normalizezi agresivitatea si suferinta si moartea. Si in general nu ma abtin de la comentarii si discursuri moraliste adresate copiilor/ parintilor care aduc arme de jucarie la locul de joaca, chiar daca nu am nici un musulman in cartier.

  2. iar pentru cine nu stie, jocul cu tevile nu era despre cum asasinezi pe cineva, erau doua echipe si castiga cea care la final avea cei mai multi membri inca activi (care nu fusesera eliminati). Nu umbla cu tevile la brau prin cartier sa le indreptam spre cineva, amuzandu-ne copios, cum fac unii dintre haiducii zilelor noastre.

  3. Uite ca mi-ai dat de gandit! Iar exemplul lui m cu cei care se jucau cu pistoale cand erau mici nu prea tine ca am destui prieteni din copilarie cu care m-am jucat si nici unul nu e criminal sau violent. As putea spune ca nu din copilarie devenim agresivi si violenti ci mult mai tarziu. Pe de alta parte educatia primita ne separa de jocurile copilariei.

  4. @Marian: nu asta întrebam, ci întrebam care e prima reacţie, ce-ţi trece prima oară prin minte, cînd vezi un copil de musulman cu o armă de jucărie în mînă 🙂 Era un exerciţiu de analiză a prejudecăţilor.

  5. Pe la noi se foloseau tuburi de electricitate si cornete din hartie. Pistoalele de jucarie erau un lux.
    Totusi nu cred ca mi s-ar parea anormal un astfel de cliseu. Si mie mi se incruciseaza drumul zilnic cu musulmani si copiii lor si pana acum nu mi s-a parut nimic ciudat la el, sau ingrijorator.

  6. @Malin: I’ll raise you, în Bruxelles 🙂