Oameni care-au schimbat lumea

change-the-world

Dac-aş fi putut să-mi aleg anul şi locul în care să mă nasc, probabil că aş fi optat pentru 1945, undeva în California. Şi asta dintr-un motiv simplu: de la 15 ani încolo, aş fi prins exact perioada de glorie a muzicii. Pentru mine, muzica începe în anii ’60 şi se încheie prin ’85. Şi ce loc mai bun de trăit muzica, dacă nu Statele Unite? Dar nu doar muzica e motivul, ci întreaga revoluţie a societăţii. Căci, din punctul meu de vedere, aceea a fost cea mai bună perioadă prin care putea să treacă omenirea.

Prefer perioada aia pentru tot ce-a însemnat ea, de la muzică la design, de la artă la tehnologie. La capitolul design, e perioada în care Dieter Rams a revoluţionat designul electronicelor. La capitolul tehnologie, e perioada în care computerul de bord care-a dus oamenii pe lună avea procesor de 2 Mhz şi o memorie RAM de 2048 de cuvinte, pe 16 biţi. La capitolul artă, începem cu perioada beat şi terminăm cu Roy Lichtenstein, ca să nu socotim şi actorii şi regizorii de geniu. E o perioadă fascinantă şi ar fi un privilegiu să poţi fi martorul unei adevărate revoluţii, care a schimbat lumea.

Însă poate cel mai generos domeniu e muzica. Şi aici voiam să ajung. Citeam, mai devreme, despre Lynyrd Skynyrd. Pe 13 august, se împlinesc 40 de ani de la lansarea primului album, ce poartă numele trupei – de altfel, şi cel ce conţine Free Bird, o piesă lansată, un an mai tîrziu, ca single. Piesa asta e importantă în textul ăsta (scriam şi pe Facebook, dar ar fi păcat să nu rămînă şi aici) şi o să explic şi de ce, dar ceva mai încolo. Căci nu e o poveste despre muzică, ci e despre viaţă.

Dintre membrii fondatori, care au contribuit la primul album, Gary Rossington e singurul rămas în viaţă şi în trupă. Pe 15 februarie 2013, Rossington a fost internat în spital din cauza unei infecţii abdominale, iar Lynyrd Skynyrd şi-a anulat turneul. Ajuns la 62 de ani, omul e un chitarist genial, iar solourile lui au intrat în istorie. Free Bird a fost desemnată, de revista Guitar World, pe locul al treilea în topul pieselor cu cele mai bune solouri din toate timpurile. Lynyrd Skynyrd, ca trupă, este o legendă. Însă, în acelaşi timp, e şi una dintre trupele cu una dintre cele mai triste poveşti.

Prăbuşirea avionului

La 20 octombrie 1977, la trei zile după lansarea “Street Survivors,” avionul cu care trebuiau să ajungă în Baton Rouge, Louisiana, a rămas fără combustibil şi s-a prăbuşit nu foarte departe de destinaţie. Aterizarea de urgenţă n-a funcţionat ca la carte, iar vocalul Ronnie Van Zant a murit pe loc. Chitaristul Steve Gaines şi sora lui, Cassie Gaines, backing-vocalist, au murit şi ei tot atunci.

Iar aici intervine ironia. În 1973, Kathy Johns i-a adresat iubitului său, chitaristul Allen Collins, o întrebare: “If I leave here tomorrow, would you still remember me?” Întrebarea avea să devină primul vers al piesei Free Bird, iar Kathy urma să se căsătorească cu Collins. În urma accidentului din ’77, chitaristul se alege cu două vertebre din zona gîtului fracturate. Şi el, şi basistul Leon Wilkeson, au fost la un pas să rămînă fără mîini, căci medicii au recomandat amputarea membrelor. Tatăl lui Collins a refuzat, iar chitaristul a reuşit să se recupereze ulterior.

“If I leave here tomorrow…”

Soarta lui Collins nu este însă dintre cele mai fericite, dimpotrivă. În anii ’80, a cîntat în mai multe trupe, însă abia în ’87 a reuşit să reunească Lynyrd Skynyrd într-o formulă în care noul vocal avea să fie fratele lui Ronnie Van Zant, Johnny. Taman cînd revenea în muzică, în 1980, soţia lui Collins moare din cauza unei hemoragii. Cînd, în sfîrşit, reuşise să reunească Skynyrd, în 1986, înainte de a începe seria de concerte, Collins se urcă la volan băut şi face un accident în urma căruia moare prietena sa. El rămîne paralizat de la brîu în jos şi nu poate să-şi mai folosească mîinile la capacitate normală. Nemaiputînd să cînte, rămîne directorul muzical al trupei. Moare în 1990 din cauza unei pneumonii cronice, complicaţie a paraliziei de care suferea.

Legat de ceilalţi care au mai făcut parte din trupă, de-a lungul anilor, unii au plecat şi nu s-au mai întors. Alţii, precum Leon Wilkeson, au murit. Wilkeson a fost găsit mort în camera de hotel. A murit, în 2001, din cauza unui emfizem pulmonar şi a unei boli cronice la ficat. La 28 ianuarie 2009, genialul pianist Billy Powell e găsit de cei de la ambulanţă decedat, cu telefonul în mînă, din cauza unui atac de cord. Sunase la numărul de urgenţe, dar prea tîrziu. Cu o zi înainte, trebuia să meargă la un consult medical ce viza problemele cu inima. N-a mers.

Gary Rossington e ultimul membru activ în viaţă, din trupa originală. Alţii, precum Ed King, s-au retras. În cazul lui King, motivul a fost oboseala cronică, epuizarea.

“…would you still remember me?”

Mă gîndeam, recent, la ritmul în care se duc, rînd pe rînd, legendele rock-ului. Mulţi dintre ei, doar oameni simpli, fără studii de specialitate, care-au pus mîna pe-o chitară sau pe tobe şi au învăţat să le folosească, sînt cei care-au tras pe nas, şi-au băgat în venă pînă au picat laţi, şi-au distrus ficaţii cu alcool. Şi care, totuşi, au schimbat lumea, au influenţat generaţii, au fost cei care-au inspirat şi care-au susţinut, mai mult sau mai puţin involuntar, revoluţii. Să ne-amintim doar de perioada hippie şi de mişcarea împotriva războiului din Vietnam (şi aici nu mă refer la Skynyrd, ci în general.)

Sînt oameni care, dincolo de adicţii, şi-au manifestat geniul, au creat nişte opere fără să aibă nevoie de pic de studii de specialitate, în timp ce doar ei ştiu ce visau şi-n cîte culori. Sînt cei care, dincolo de ani, continuă să existe, pe care-i punem laolaltă cu britanicii de la Pink Floyd şi Led Zepellin, alături de The Doors, the Greatful Dead, de Dire Straits, de Rolling Stones şi Beatles, de trupe care au făcut istorie, iar astea sînt doar cîteva. Iar astfel de genii simple, care au născut trupe într-un garaj sau într-o cîrciumă, sînt puţine. Cîţi artişti, după 1980, v-au marcat? Annie Lennox şi Eurythmics, Michael Jackson, Tupac Shakur şi încă vreo cîţiva, pe care-i numărăm pe degete. De cîţi alţii ne-am putea lipsi?

Viitorul sună…

Pe la sfîrşitul anilor ’90, începutul anilor 2000, scriau unii, prin diverse reviste, că rock-ul a murit. Culmea e că oamenii ăştia sînt nişte zei. Căci ei nu mor niciodată. Cîţi îşi vor mai aminti de Rihanna peste 10 ani? De Jay-Z? Ha ha! Cîţi îşi vor mai aminti de Psy? Cîţi îşi vor mai aminti de muzica de doi lei produsă în prezent, cu două “versuri?” Cîţi artişti care schimbă generaţii vor mai exista?

E o întrebare legitimă. Pentru mine, raiul e într-o casă Eichler, cu electronice desenate de Rams, cu muzica asta, cu artiştii din perioada aia. Şi la fel de legitimă mi se pare întrebarea: cu ce-or să rămînă puştii de mîine, ce-or să-şi amintească peste 20 de ani? Ce muzică vor asculta? Ce autori contemporani vor citi? Cum le vor schimba oamenii ăia vieţile? Căci, tare mă tem, noi sîntem nişte norocoşi.

Aş putea să aberez, să spun că, din punct de vedere calitativ, maximul audio a fost atins pe viniluri şi pe benzi magnetice, maximul foto şi video e tot pe film şi aş putea să mai adaug cîteva exemple, doar de dragul de a arăta că, oricît am migra spre digital, inovaţia, din punctul ăsta de vedere, nu s-a mai întîmplat din perioada aceea încoace. Am trecut de vîrful gaussian, s-a cam terminat creşterea.

Şi noi, de fapt, cu ce rămînem?

Dac-ar fi să mă rezum doar la muzică, m-aş întreba doar atît: şi noi, de fapt, cu ce rămînem dacă, încet, încet, se duc toţi oamenii ăştia mari, drogaţi sau nu, dar geniali, care ne-au schimbat vieţile în ultimii 50 de ani? Dacă toţi oamenii ăştia de geniu dispar, se duc unul după altul, ce-or să mai ştie ăştia tineri?

Puştimea de mîine cu ce rămîne, de fapt? Cu Gangnam Style?

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

10 comentarii

  1. s-a trecut de la arta la entertainment.

    asta intrebam si eu retoric la un post de-al tau de acu cateva saptamani in urma: la ce bun ca se inmultesc pixelii ?

  2. bn bn.. dar o sa asculti numai melodii rock la discoteca cand iti scoti iubita in ora si o sa dansezi de n-o sa mai poti… :) succes!

  3. Superb articolul tau, Alex.

    Din pacate oamenii astia mor si dupa ei vine .. nimic. Ma bucur ca am fost ‘expusa’ muzicii decente. Am avut noroc sa primesc o educatie buna acasa si la 20 de ani am intrat intr-un post de radio unde asemenea piese erau la ordinea zilei. Acolo am invatat sa savurez ‘greii’ muzicii, sa incerc sa ma bucur de ceva mai mult decat ‘shake your booty’ si alte aberatii curente.

    Sper ca macar noi sa ne educam copiii in spiritul muzicii decente, pentru ca din media actuala nicio sansa. Avem inregistrarile acestor muzicieni, sa tinem cu dintii de ele ;)

  4. “Culmea e că oamenii ăştia sînt nişte zei”
    Chiar asa???
    Inseamna ca pustimea de azi, sau de maine, ii va descoperi pe acesti zei…
    Eu unul ma indoiesc…
    Crezi ca peste 200-300 de ani se va asculta la vreun concert cu public muzica Lynyrd Skynyrd??? Sau chiar muzica altora dintre cei enumerati de tine?
    Parerea mea e ca nu…

    Daca vorbim de muzica si de zei, ne putem gandi la Bach, Mozart, Beethoven,…

  5. Două recomandări legate de subiectul articolului (chapeau!) http://www.youtube.com/watch?v=EZmem1MKboU şi http://lefsetz.com/wordpress/
    Două observaţii verificate în timp, sunt foarte mulţi muzicieni tineri din formaţiile care sunt acum pe val, Black Keys, The Roots, Florence etc. care au cultură muzicală şi nu au uitat de unde a început totul, poţi să te uiţi la concertele aniversare pentru The Band, Levon Helm … A doua observaţie ar fi că rockul sudist, de genul celor de la LS nu a prins niciodată în România. Nu ştiu de ce, dar nu am dat de mulţi fani ABB, LS, Govt Mule, Tom Petty şi restul. Chiar aşa, dacă-ţi plac LS, o să-ţi placă şi mai mult Allman Brothers Band. Era un documentar pe YouTube cu Pioneers The Forefathers of Southern Rock de la BBC, dar văd că l-au scos …

  6. Alex, analiza ta mi se pare foarte superficiala. Nu contest influenta sau valoarea trupelor de care vorbesti, iti apreciez si intr-o oarecare masura iti si impartasesc gusturile, dar cred ca idealizezi perioada pe care o consideri de glorie si esti prea transant in critica muzicii din ultimele decenii.

    Beatles, Pink Floyd, Led Zep etc, toate trupele astea erau counterculture. Nu au fost echivalentul lui Banica Jr, Inna, Alexandra Stan, Britney Spears ci a celor de la Massive Attack, Radiohead, Arcade Fire, UNKLE, Beck, Tool, Rage Against The Machine, Smashing Pumpkins, Portishead, Kanye West (da, Kanye va intra in istorie, si merita asta) etc. Si in anii 60, 70, 80 era foarte multa muzica execrabila din care se scoateau o gramada de bani. Nu am trait vremurile respective dar am citit despre cat de greu a fost pentru multe din trupele care iti plac sa intre pe radio (cel putin la inceput).

    Au avut foarte mare succces pana la urma, dar si asta e relativ: raportat la populatia totala nu stiu cata lume asculta intr-adevar rock progresiv, psyhedelic etc. Si mai greu de cuantificat e cati din cei care ascultau intelegeau mesajul si ramaneau cu ceva (in fond asta conteaza). Chiar si cele mai bune trupe devin de multe masini de facut bani, promovate excesiv unor oameni care cumpara aproape orice li se da, fara sa analizeze atent. Practica asta s-a dezvoltat, perfectionat so generalizat de-a lungul timpului, dar exista de cand a aparut gramofonul, si in perioada hippie era deja bine inradacinata.

    Am trecut (ca ascultator) prin mai toate stilurile muzicale in ultimii zece ani si chiar daca am avut momente in care am fost aproape purist sunt sigur ca muzica foarte buna gasesti in orice gen si in orice perioada, trebuie doar sa stii sa asculti si sa alegi.

  7. Uite ce sper sa asculte fiimea peste 15-20 de ani:
    *Black Sabbath
    *Judas Priest
    *Iron Maiden
    *Metallica
    *Ac/Dc
    *Tool
    *Arcturus
    *Nine Inch Nails
    *Ozzy
    *Dio
    *Manowar
    *Candlemass
    *Motorhead
    *etc etc etc (probabil inca vreo 25-30 de trupe care si-au lasat amprenta in muzica)
    Dar sunt mari sanse ca asta sa nu se intimple. btw. Cita lume mai asculta azi “The Lamb Lies Down on Broadway”, “The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars” sau “Tales from Topographic Oceans” si citi vor mai asculta peste…. sa zicem 25 de ani “Operation Mindcrime”, “Seventh Son of a Seventh Son”, “Crimson Idol” sau “Themes from William Blake’s The Marriage of Heaven and Hell” ???

  8. Alex, uneori mă gândesc că m-am născut cu vreo 20 ani mai târziu. Fix din aceleași motive enumerate de tine. Cea mai tare muzică a fost perioada 60-80 iar cele mai tari invenții tot pe atunci s-au făcut (o fi vreo legătură între LSD, muzică și tehnologie? :D ).

    Doar că…

    În anii 60 ai fi zis fix la fel, dar referindu-te la alte nume, de la începutul secolului: Armstrong, Sinatra sau chiar Nina Simone. Te-ai fi uitat mirat la ciudații ăia de Beatles sau Led Zeppelin și, uitându-te la TV, ai fi zis că radioul va muri în maxim cinci ani.

    Un citat celebru de prin 1900:

    Everything that can be invented has been invented.