Oameni

Oamenii, tot mai mult în ultimul timp, au început sã mã plictiseascã rãu de tot, aproape cã nu mai suport sã-i aud deschizând gura, comunicarea, cu totul o falsã comunicare, îmi face lehamite: vorbim ca sã nu ne înţelegem, vorbim ca sã învingem, limbajul e un complex de capcane, nu de punţi.
Dumitru Bădiţa (pagina 71)

Nu ştiu dacă-mi place neapărat să vorbesc cu oamenii ori să-i ascult. De fapt, de ascultat, îmi place, căci găsesc poveşti. Nu neapărat să vorbesc. Dar îmi place să-i urmăresc. Îmi place să-i analizez. Îmi place să le găsesc calităţi şi defecte. Îmi place să încerc să-mi dau seama cum ar reacţiona în anumite situaţii. Îmi place să anticipez cum sînt, fără să-i cunosc. Şi nu cred că m-am înşelat vreodată. Prima impresie, cînd nu-i cunoşteam, a fost cea corectă după ce i-am cunoscut.

Libertate

Eram la bar, ceream un whiskey, şi lîngă mine era o domnişoară. Îi zîmbesc. “Vrei să-ţi dau numărul meu de telefon?” N-am apucat s-o analizez. Mă distrează întrebarea. Şi-ncă un whiskey. Şi încă unul. Şi nu le mai ţin minte numărul, căci am dormit ca porcul, aveam dezlegare la întîrziat la birou. “Să ajungi pe la 11, 11 jumate.” Şi pe-acolo am ajuns.

Petrecerile corporatiste sînt cel puţin amuzante. Sînt acele zile din an în care angajaţii se răzbună pe angajatori şi beau ce-şi imaginează ei că e mai scump în meniu. Dacă nimereşti prin vreun club de fiţe, căci compania e mai darnică anul ăsta, alegi vinuri de soi sau, de cele mai multe ori, whiskey sau vodcă. Patronul cîrciumii oricum şi-a făcut planurile, fireşte că scoate la înaintare alcoolul cel mai scump. Iar angajatul, pînă la urmă, bea, că doar nu bea din banii lui.

Întotdeauna sînt fetele cu fuste ori rochii pînă sub fund. Întotdeauna e un băiat slab, cu mustaţă şi mutră de inginer sau electrician, care nu ştie să danseze şi, de obicei, nu prea ştie ce caută acolo, dar dacă tot nu plăteşte, de ce nu? Întotdeauna e colegul de 1,70 înălţime şi 130 de kile, care sare pe “Jump, jump, jump around,” de zici c-o să se surpe podeaua, la cum îi sare burta sub tricoul în dungi orizontale. Şi întotdeauna sînt băieţii care speră la jumate de bucâ de colegâ şi care nu fac nimic pentru a-şi masca intenţiile.

Am capacitatea asta de a izola zgomotul de fond, de a nu auzi ambulanţele cînd traversează intersecţia, de a nu auzi muzica atunci cînd boxele urlă la maximum, şi de a mă concentra pe detalii, în timp ce zîmbesc tîmp, analizîndu-le. Uneori, mă buşeşte rîsul.

În marea majoritate a timpului, sîntem doar animale. Ne concentrăm pe nevoile de bază. Un futai, ceva de mîncare, ceva de băut – şi aici devenim oameni, neapărat alcool – şi pe vizuină, căci trebuie să ne plătim chiriile ori ipotecile la bănci. Raţiunea e ca bonusurile pe care le oferă compania pentru dezvoltarea personală. Dacă tot e, hai să mergem şi la trainingul ăla, să pierdem vremea, măcar nu ne stă şeful ca un ghimpe în coastă, nu contează că nu ascultăm, important e să ne mai analizăm problemele, să ne mai gîndim de unde mai producem nişte bani. Oricum, ce ştie trainerul ăla în plus faţă de noi?

În esenţâ, sîntem nişte proşti. Chiar şi atunci cînd gîndim. Oficial, sîntem “animale” doar atunci cînd omorîm pe cineva. Cînd comitem vreo atrocitate. În rest, sîntem oameni cu drepturi. Fără obligaţii, alea reprezintă opresiune. Doar cu drepturi garantate de Constituţie. Aceeaşi constituţie pe care n-am citit-o nici măcar o singură dată. În majoritatea cazurilor, alegem instinctiv. Să ne fie bine pe termen scurt. Să ne fie bine acum, nu contează ce va urma.

De aici, şi răutatea. De aici, şi lipsa de înţelegere. De aici, şi lipsa de altruism. Şi tot de aici vine şi lipsa de optimism.

Lumea e frumoasă. Viaţa e frumoasă. Desigur, dacă reuşeşti să te desprinzi de tine şi să încerci să focalizezi pe ceilalţi şi pe comportamentul lor. E un reality-show incredibil.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

1 comentariu

  1. Interesanta definitie!