Olympus OM-D E-M5. Probabil cel mai bun aparat foto mirrorless de pe piaţă

Am avut bafta de a mă juca, timp de mai multe săptămîni, cu Olympus OM-D E-M5, un aparat foto mirrorless de top. Şi cînd zic top, nu exagerez. Oricît de mare fan Canon aş fi, OM-D este cam tot ce îţi trebuie la un aparat foto. O să sune aiurea ce o să zic acum, dar nici măcar nu am încercat să îl folosesc în modul manual. Cadrele mi-au ieşit cel puţin decent, nemişcate (deşi mie îmi tremură mîinile de cînd mă ştiu), clare. Şi asta în ciuda vizorului electronic.

De fapt, dacă mă gîndesc bine, cu OM-D E-M5 am avut parte numai de surprize. Una se vede în vizor, alta se vede pe display şi cu totul altceva se vede pe monitor. E de bine. Iar dovada este galeria de la concertul Red Hot Chili Peppers de la Arena Naţională. Sincer să fiu, nu ştiu ce aş putea spune în plus faţă de ce a spus deja Radu, el a făcut un review aproape complet. Aş putea să adaug însă despre detaliile care mi-au uşurat mie munca.

Spre deosebire de un DSLR cu o groază de moduri automate (pe care nu le mai folosesc,) OM-D are cîteva şi bune. Unul dintre ele beneficiază de o serie de “moduri artistice,” în care sînt aplicate o serie de filtre direct pe cadrele trase. Dacă nu ai pretenţia să dispară tot zgomotul de imagine, cel puţin la zoom puternic, atunci pot ieşi nişte fotografii impresionante. Pe mine m-a dat pe spate “Dramatic Tone,” scoate nişte culori fenomenale însă pierde un pic de claritate.

La filtrul “dramatic,” se mai adaugă o serie, unele inutile, altele binevenite, de la cele de desaturare, pînă la alb-negru şi diferite moduri de contrast, sau “Diorama,” care e un soi de tilt-shift.

Legat de uşurinţa de folosire, mi-au trebuit vreo două ore să mă obişnuiesc să-mi aduc aminte unde sînt anumite setări. Meniul e complet diferit de cele de pe DSLR-uri, ceea ce-l face mai greu de utilizat în primă instanţă, pînă apuci să te prinzi cum stă treaba. Dar odată ce te obişnuieşti, devine o banalitate. Fireşte, pentru cine vrea să-şi bată capul, există nişte butoane configurabile, în funcţie de nevoile de scurtături ale fiecăruia. Eu n-am simţit nevoia. La fel cum n-am simţit nici nevoia bliţului, care nu este integrat, ci vine ca accesoriu separat, în cutie.

Zoom şi stabilizare optică

Personal, am avut pe mînă obiectivul de kit, un 12-50mm. Acum, dacă ne gîndim că OM-D este un mirrorless cu senzor micro 4/3 de 16,1 MP (crop 2x), distanţa focală efectivă, raportat la un full-frame, ar fi undeva la 24-100mm. Ceea ce explică, deci, şi de ce n-am avut o problemă să fotografiez, la concertul RHCP, din celălalt capăt al stadionului. Aş adăuga nişte puncte bonus pentru inelul de zoom de pe obiectiv, care funcţionează în două moduri: cel tradiţional, în care învîrţi de el, şi unul pe tipul “zoom digital.” Mai exact, împingi un pic inelul şi în momentul în care faci zoom, roteşti scurt către stînga sau dreapta, iar motorul obiectivului mişcă singur lentila. Funcţionează cam ca butoanele de zoom de pe orice alt compact. Bonus, în funcţie de modul de lucru, poţi să te joci cu ceea ce se cheamă “teleconvertor digital,” adică un zoom digital care, ca prin minune, păstrează calitatea imaginii.

Dincolo de greutatea… uşoară (n-am găsit cuvînt mai bun, deh,) funcţia pe care o găsesc cea mai încîntătoare este sistemul de stabilizare a imaginii pe cinci axe. E fantastic. Pentru unul căruia îi tremură mîinile, să nu-ţi iasă nici un cadru mişcat în lipsa unui trepied, e de-a dreptul un miracol. Sau, dimpotrivă, o tehnologie bine pusă la punct, ca în cazul de faţă, care-şi face treaba excelent.

Focalizare şi obiective

Radu scria, în review-ul său, despre modurile de focalizare. Sincer, pe mine mă enervează inclusiv pe DSLR-uri punctele nenumărate de focalizare. De regulă, din cauză că vreau să focalizez scurt şi să declanşez, nu să las autofocusul să stabilească de la sine în funcţie de luminozitate. Şi atunci, prefer să focalizez central şi să încadrez cu focusul deja setat. Cînd ai multe puncte de focus, rişti să focalizezi de cinci-şase ori pînă-ţi iese ce vrei. Iar dacă eşti pe stradă, s-ar putea să pierzi cadrul. E drept, eu sînt sclifosit, vreau profunzime de cîmp cît mai des, deci sînt caz special.

Pentru Olympus OM-D, există o gamă întreagă de obiective. Nici un 50mm, dacă interesează pe cineva obiectivul acela, dar există un 75-300mm (dublaţi singuri, ca să vă faceţi o idee de zoom.) Totuşi, ce e şi mai important, montura este aceeaşi cu cea folosită de Panasonic pe mirrorless-urile proprii, deci n-ar trebui să fie nici o problemă pentru a folosi şi lentile de la concurenţă. Ideea e că aveţi de unde alege.

Singurul cusur pe care i-l găsesc este preţul, costă cam 5.900 de lei cu kit-ul 12-50mm, ceea ce nu-l face tocmai atractiv dacă nu ţi-l permiţi. Însă cred că-şi justifică preţul, cîtă vreme oferă calitate maximă. Dacă mi l-aş permite, l-aş cumpăra azi.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

2 comentarii

  1. Olympus a avut de suferit în ultimii ani,deoarece nu avea un senzor de state-of-the-art pentru camerele sale MFT. Cu O-MD acest lucru sa schimbat .

  2. O parere despre un olympus e-pm1. nu vreau sa ma complic cu nenumaratele setari si butoane ale unui dslr.in plus gabaritul mult mai mic si o ultima intrebare obiectivul de chit este suficient si pentru a putea scoate si ceva zoom din el. multumesc anticipat.