orgolii

Indiferent de ce ar zice nu stiu care misogin, indiferent de ce ar zice o oarecare Eloa, nu barbatii sint prosti, nu femeile sint proaste. Barbatii sint prosti in egala masura cu femeile. Oamenii sint prosti, pur si simplu. Iar exemplele sint girla. Uneori imi doresc sa nu ma fi nascut om, ci orice alta fiinta vie de pe pamint, fie si un gindac. Pentru ca oamenii sufera de cel mai grav pacat posibil: orgoliul!

Orice s-ar spune, orgoliul este cel mai mare pacat de care poate suferi un om. De fapt, nu neaparat orgoliul, cit mai ales alegerea de a nu calca pe el. Ce e asa de greu de inteles ca orgoliul nu este egal cu demnitatea?

In alta ordine de idei, cum sa imi explic constatarea? Well… vineri seara aflu ca o prietena nu stie ce sa faca: prietenul ei i-a spus ca a inselat-o acum sase luni, desi erau impreuna de alte sase. De ce i-a spus? Pentru ca s-a hotarit din senin ca vrea sa fie sincer cu ea, pentru ca o iubeste prea mult. Nu, nu era beat, era perfect constient. Intrebarile mele: de ce dupa sase luni? De ce si-a dat seama abia dupa sase luni ca o iubeste? Daca o iubea asa de mult acum sase luni, de ce nu i-a spus atunci? Daca nu era beat, de ce nu a plecat inainte sa se intimple? Daca nu stia ce o sa se intimple, de ce nu a plecat cind a vazut ce urmeaza? A se vedea in vedere ca a mers acasa la amanta unui prieten de-al lui, impreuna cu respectivul.

In seara asta, imi pica alta chestie: cuplu, el si ea, ambii nervosi ca s-au hotarit sa se desparta. El nu stie ce sa faca sau nu are chef sa ia masuri, ea nu vrea sa isi calce pe orgoliu. Ii spun ca e proasta daca nu isi calca pe orgoliu. Nu o intereseaza, prefera sa fie proasta si sa nu isi calce pe orgoliu. El… el nu mai stie ce sa zica. Nu stiu daca pot sa il numesc prost, dar il consider mai destept daca cel putin incearca. Ai in vedere ca sint impreuna de mai bine de un an. Ce i-a apucat? El nu ii acorda suficienta atentie, ea se supara. Daca i-ar acorda suficienta atentie – concluzia mea – probabil ea ar spune ca se sufoca. Care e solutia? Discutiile. LATER EDIT: Astora am reusit sa le bag mintile-n cap aseara! I-am impacat. Daca iar aud ceva de genu’ asta, ii caut cu levierul :D.
Al treilea caz, tot in seara asta. O amica imi spune ca e nasol, ca nu stie ce sa faca si ca o bate gindul sa se desparta, desi nu vrea sa ramina singura de sarbatori. Altii impreuna de mai bine de un an. Ca e confuza, ca l-ar lasa, da’ nu l-ar lasa. Ca el a avut impresia ca ea o inseala, ca ea a avut impresia ca el o inseala. De la ce a plecat? Ca si in cazul anterior, de la un idiot de sms citit in telefonul lui. De ce nu se stie continuarea? Pentru ca niciunul nu stie daca sa isi calce sau nu pe orgoliu.

Bai nene, ce atita orgoliu? Ce e asa de greu de inteles ca intr-o relatie conteaza comunicarea mai presus de orice? Ce daca ea intelege ca eu vreau sa facem dragoste chiar daca ea e somnoroasa, cind de fapt eu vreau doar sa discutam? De ce nu poate sa ma intrebe ce vreau? De ce e asa de greu sa ii spui omului in fata, chiar daca esti constient ca o sa il doara, ceea ce gindesti? Ce e asa de greu de inchipuit ca omul, dupa ce o sa il doara ce i-ai spus, o sa bage la cap si o sa proceseze si o sa stie ce sa faca data viitoare? Iar daca el intoarce fundul in pat pentru ca e confuz si nu stie ce sa spuna, ea de ce nu il intreaba ce l-a deranjat? Ce e asa de greu in a cere raspunsuri? Sa fiu al naibii daca inteleg!

Asta e o chestie pe care am priceput-o acum multa vreme si, cu toate astea, persist si eu in greseala. Mi se zice ca daca imi spune ce gindeste o sa ma doara, o sa ma raneasca, o sa sufar. OK, total de acord, dar nu e ceva ce nu pot sa accept. O relatie, inainte de toate, se bazeaza pe comunicare, iar comunicarea inseamna sau duce la compromisuri. O persoana, intr-o relatie, se schimba in functie de cerintele partenerului, asa cum ii sint expuse sau asa cum le percepe. Daca le percepe prost, nu e doar vina unei singure persoane, ci si a celeilalte, care nu a stiut sau nu a vrut sa ii arate unde greseste. Pe de alta parte, e si vina celeilalte persoane ca e suficient de comoda incit sa nu bage in seama toate semnele. E stupid, stiu, dar pina la urma, dupa umila mea parere, intr-o relatie, comunicarea e cel mai important aspect. Degeaba iubesti daca nu stii sa iti exprimi sentimentele, degeaba iubesti daca nu o spui, degeaba iubesti daca nu o arati.

Pina la urma, ceea ce doare cel mai tare, este orgoliul. Daca nu stii sa iti calci pe orgoliu, nu rezolvi nimic. Parerea mea.

In alta ordine de idei, ei nu sint singurii care au probleme. Toti avem probleme, si eu am probleme cu prietena mea. Si stiu ca nu conteaza ca o iubesc mai mult decit si-ar putea inchipui oricine, cita vreme nu incercam sa ne rezolvam problemele de comunicare. Iar eu, cel putin, fac tot posibilul. Iar daca inca nu il fac, cel putin incerc si promit ca o sa imi dau mai mult silinta. Pentru ca, pina la urma, de comunicare e nevoie, chiar daca comunicarea duce la compromisuri, chiar daca inseamna ca eu sa schimb ceva la mine, chiar daca inseamna ca schimbarea o fac pentru mine inainte de a o face pentru ea, chiar daca asta inseamna ca, in cazul in care locul ei va fi luat de altcineva, ce a schimbat ea nu va mai putea schimba nimeni.

Asa ca… fratilor, nu fiti prosti, ca tara geme!

PS: Am o vaga impresie ca prietena mea s-ar putea sa inteleaga altceva din ce am incercat sa spun mai sus. Hopefully, she’ll ask :D.

7 comentarii

  1. Orgoliul nu cred ca are legatura cu ceea ce ai descris tu mai sus. Realitatea momentului devine coplesitoatre in ziua de azi. Societatea a devenit hiperconcurentiala daca o putem numi asa, fiecare slabiciune speculata in cele mai neasteptate si dureroase momente. Si totul se reduce mai devreme sau mai tarziu la “the unstoppable force” vs. “the immovable object”. Scuze, nu stiu exact cum sa traduc. Un compromis e egal de cele mai multe ori cu o infrangere. Totul se reduce la “me vs. them”.

    Un vechi proverb chinezesc spune “A plange e privilegiul celor puternici”. Am uitat sa fim umani, am devenit “concurenti”. Sau mai bine, am incetat sa fim umani. Am incetat sa plangem.

  2. un compromis… infringere? mhm.. in fine, dupa cum percepe fiecare. pe de alta parte, proverbul ala chinezesc zice bine. si totusi… oare sa fie chiar cum zici tu? m-as indoi. inca mai cred in puterea comunicarii :)
    si tind sa cred ca, desi tu consideri ca un compromis este o infringere, a lasa de la tine nu este orgoliu, ci este demnitate. fireste, depinde de circumstante, dar in cazuri de genul asta… e total aiurea sa consideri ca orgoliul e mai important.

  3. Orgoliul spre doesebire de vanitate implica constiinta valorii sinelui.

    Dupa doua sticle de vin imi vine greu sa-mi concretizez gandurile si totusi voi incerca.
    Alegeam sa echivalez in rationamentul anterior compromisul cu infrangerea. Alegem zilnic din zeci, poate sute de optiuni si ne amagim ca am ales pentru binele lui/ei, pentru binele familiei, pentru binele grupului cu care ne place sa ne identificam, pentru binele comun. Nimic mai fals. Fiecare din noi alege pentru binele personal, fie material fie sentimental. Incercam sa deghizam egocentrismul in prietenie / pasiune / solidatirate etc. Si de cele mai multe ori reusim.

    Acum realizez ca compromisul nu e totdeauna infrangere. Uneori e sacrificiu, sacrificiul reginei intr-un modern si pragmatic joc de sah. Sacrificiu care duce inexorabil la disrugerea completa a regelui “inamic”.

    Epoca cavalerismului romantic, al sacrificiului a apus. Am sacrificat toate valorile umanitatii pe altarul pragmatismului. Fiecare pe piele lui.

  4. Nu stiu cati dintre voi/noi vorbesc din experienta personala, a prietenilor sau chiar obiectiv. Dar Ovidiu…nimic nu este apus pana nu alegi sa apuna.
    Cavalerismul romantic inca mai exista, si stiu asta pentru ca am parte de el in fiecare zi.
    Compromisul nu este niciodata o infrangere, este o batalie castigata in recunoasterea defectelor, in idea ca traim inconjurati de oameni, in idea ca poate pentru a face pe cineva fericit si pentru a-ti permite tie insuti sa fii fericit (ceea ce nu cred ca ar refuza cineva vreodata) trebuie sa lasi de la tine.

    Cum sa spui ” Alegem zilnic din zeci, poate sute de optiuni si ne amagim ca am ales pentru binele lui/ei, pentru binele familiei, pentru binele grupului cu care ne place sa ne identificam, pentru binele comun. Nimic mai fals.” ???? Daca faci asa ceva ai ales sa traiesti numai pentru tine…cum ramane cu cei care au nevoie de prezenta ta activa in viata lor?

  5. O grămadă de întrebări… Mai adaug şi eu o bucată: ce te faci când totuşi celălalt vede până şi termenul „compromis” ca pe o chestie imorală?

  6. Imi permit sa spun ca tipul din povestea ta e natarau. din 2 motive:
    1. daca o iubeste, trebuia sa se gandeasca ca o pierde, daca ii spune
    2. daca o iubea, nu o insela.

    nu exista nici o justificare ptr a-ti insela partenerul de viata. speranta ca va sterge cu buretele doar ptr ca tu ai fost “sincer”…e o tampenie. poate atunci pe moment e ok, reusesti sa treci cu vedere. dar la proxima dezamagire, cearta, va iesi la suprafata, mai dur, mai aspru. lupta e pierduta din start. de fapt nu din start, ci din momentul cand el a decis ca a penetra o alta femeie nu e un pacat atat de mare

  7. barbu: dpmdv, e o perceptie idioata.