Paiaţe

Nu mi-am dat seama de cât de puternică e imaginea asta până azi, la prânz. De vreo trei săptămâni, mă chinuie o bronşită care s-a acutizat în ultima sâptămână, în care am şi tratat-o. La cinci jumate dimineaţa, sunt cu ochii în tavan după câte o criză de tuse. În fiecare dimineaţă.

În ultimele trei zile, m-am culcat numai după trei jumate noaptea. Trezirea, desigur, la cinci jumate. Stat cu ochii în tavan cel puţin jumate de oră, încă o oră-două de somn, cu un pic de noroc. Azi, m-am trezit la zece. Sunt, fără nici o exagerare, chiaun. De aia nici n-am percutat la impactul fotografiei.

protest-colectiv

Aseară, cu vreo zece minute înainte de a pleca spre casă, am văzut vreo zece oameni urcaţi pe paiaţele de la TNB. M-am urcat şi eu. Am tras vreo trei cadre cu mâna lui Agamiţă Dandanache, cu focus ba pe ea, ba pe mulţime. L-am ales pe ăsta, mi s-a părut mai reprezentativ.

Abia azi mi-am dat seama că, de fapt, despre asta e vorba. Avem multe paiaţe, prea multe paiaţe, şi câteva găşti de şmecheri. Cred că ăsta a fost singurul moment în care sculptura lui Bolborea, cumpărată la kilogramul de bronz turnat – 1,4 milioane euro a plătit Primăria Capitalei – a avut vreun sens.

Cam despre asta e vorba.

Nimeni din politica românească n-a înţeles nimic din ultimele zile de proteste. Miercuri, au ieşit 70.000 români în stradă, în toată ţara. Vorba cuiva, pe Facebook, “băi, a ieşit lumea până şi-n Giurgiu!” Ce ne spune asta?

Între timp, avem un preşedinte mut şi surd, care a scos o declaraţie ternă în care n-a spus nimic, avem un Gabriel Oprea care nici măcar nu s-a sinchisit să iasă din guvernare, ba chiar a rămas şi-n guvernul interimar, avem politicieni care-o ţin langa cu alegeri anticipate, deşi nu prea au cum să le facă şi mai departe ştim cu toţii ce se întâmplă.

Şi mai e ironia în sine. Ironia cuvântului “colectiv”. Un club numit Colectiv, mistuit de foc. Şi colectivul de-afară.

Acum două seri, când pe străzile Bucureştiului erau 30.000 oameni, reprezentanţii unei galerii – probabil cei din Giuleşti – au reuşit să spargă mulţimea în două şi să mute nişte mii de oameni în faţa Casei Poporului. Apoi, au vrut s-o spargă din nou şi să-i ducă la Cotroceni, însă oamenii s-au prins de mişcare şi s-au întors la Universitate. La întâlnirea de la Unirii, cu un al doilea grup care pornise spre Parlament, am văzut dezamăgirea.

Aseară, n-a mai fost aşa. Cei 12.000 oameni care s-au strâns la Universitate au făcut abstracţie de agitatori. Nu poţi scăpa de galerii, pe care le poţi lesne bănui că au printre ei şi niscaiva indivizi care abia aşteaptă să-şi tocească pumnii, dar le poţi ţine la distanţă.

Sunt, desigur, lucruri care nu-mi plac. “Cine nu sare nu vrea schimbare” e un slogan cretin şi ar trebui abandonat. Sau ar trebui, cel puţin, ca lumea să nu mai sară. În grupurile conduse de galerii, se făcea pogo. Serios? Şi, în plus, nu eşti în stradă pentru că îţi doreşti schimbarea? De ce ai sări? De ce i-ai lăsa pe alţii să confişte o mişcare sinceră, spontană, de protest?

Sau pensionarii care încă strigă “Jos, Băsescu!” Sau, mai trist, cei de la Partidul Noua Românie, cu hârtii plastifiate, lângă pensionari, nişte populişti care n-au nici un plan, promit orice, doar-doar or prinde şi ei un pic de popularitate.

Iarăşi, sloganul “O dorinţă sinceră, România liberă” este cel puţin stupid. Trăim într-o ţară liberă, orice ar zice oricine. Avem libertatea de a protesta fără autorizaţie, în centrul unei capitale europene. România este liberă, nu mai suntem în 1989. Şi mai sunt vreo două folosite pe la Revoluţie, care n-au nici o legătură cu realitatea. Oameni buni, sunteţi liberi. Serios.

Partea bună însă e aceea că au fost marginalizaţi majoritatea celor care ar fi vrut să tragă spuza pe turta lor. După ce alde Claudiu Crăciun luase iniţiativa la primul marş, a dispărut din peisaj. La fel şi individul care dădea ordine pe lângă el, şi ale cărui poze au circulat pe Facebook în lung şi-n lat. Cred că nu mai iese prea curând în stradă.

Cert e că oamenii din Piaţa Universităţii, în marea lor majoritate, fac distincţia între agitatori, populişti şi cei care vor sincer să vadă o schimbare. În următoarele zile, se vor cerne toţi populiştii şi agitatorii. de la PNR la organizaţia studenţească. În Piaţa Universităţii, în aceste zile, n-ar trebui să fie loc de politică şi de agende ascunse, de Roşia Montantă – subiect încheiat complet – şi de dubioştii de la Uniunea Naţională a Studenţilor.

Aşa cum au mai scris şi alţii, energia asta trebuie canalizată tematic, trebuie ieşit sistematic pe subiecte, până se rezolvă. Pentru ce se scandează zilele astea? Există o listă? A fost făcută. Să se marşeze pe ea, fără a amesteca noi şi noi cereri, pentru că altfel va ieşi o ciorbă.

Momentan, e bine, protestul n-a fost confiscat de nimeni.

Oricât de pesimişti ar fi unii – şi e normal, ne-am obişnuit să fim pesimişti -, România se schimbă. În stradă, sunt mai ales oameni din firava clasă de mijloc, educaţi, cu salarii peste medie. Cel puţin aşa văd eu. Nu au ieşit pentru lucruri concrete, ci pentru nişte idei un pic mai abstracte, precum lupta împotriva corupţiei sau buna funcţionare a justiţiei. Da, corupţia este un concept abstract, nu e “vrem salarii mai mari.”

Aspectul ăsta e foarte important, câtă vreme România duce lipsă de modele pozitive, iar oamenii ăştia devin modele pentru generaţiile mai tinere. În plus, deşi legea înfiinţării partidelor a produs şi gunoaie, precum PNR-ul de care ziceam mai sus sau Partidul Noua Dreaptă – pe bune, neolegionarii români au partid -, există şi iniţiative care merită urmărite.

De exemplu, la Cluj şi la Iaşi. La Cluj, Liviu Alexa va candida, alături de colegii lui, la Consiliul Local, iar la Iaşi, există Partidul Pentru Iaşi, format din oameni cu experienţă de business, în marea lor majoritate. Dacă la Liviu mă aştept să fie votat, la Iaşi e nevoie de mult PR în anul care urmează şi de multă comunicare. Dacă mişcările astea locale au succes şi, în următorii patru ani după alegeri, se văd rezultate, ne putem aştepta ca, în 2020, să avem, în sfârşit, opţiuni reale, să putem alege nişte formaţiuni politice noi, cu oameni noi.

Şi mai e un aspect şi cu asta închei. Acum un an, după ce a câştigat Iohannis, scriam că e un moment oportun pentru cei ce vor să se implice mai mult pentru a crea nişte platforme online transparente, pe principiile crowdsourced democracy şi open source governance, unde fiecare să vină cu idei de legi, iar nişte profesionişti să le trieze şi să le dea o formă, pentru ca apoi să le propună Parlamentului.

Astăzi, la consultările lui Iohannis cu “societatea civilă” (urăsc termenul, dar altul mai bun nu există), am avut o probă a conceptului, aplicat însă fără componenta tehnologică. Nişte ONG-uri s-au dus cu cerinţe complete. Să ne imaginăm potenţialul. Da, e vorba de multă muncă patriotică, dar dacă există disponibilitate şi dorinţă de a schimba ceva, se poate scăpa de foarte multe mizerii. Avem o industrie IT înfloritoare, dacă s-ar strânge câteva companii care să aloce trei-patru ore săptămânal pentru dezvoltarea unor proiecte open-source, să ne gândim câte şpăgi din licitaţiile publice pot fi evitate.

Există acel articol 74 care spune că dacă există 100.000 semnături (minimum 5.000 în fiecare judeţ), cetăţenii pot propune iniţiative legislative. Să propună cineva ca toate platformele online de administraţie publică să fie open-source şi să fie create de voluntari. Da, nu se vor mai da şpăgi la contracte de milioane de euro, se vor da pentru hosting, probabil, sau pentru servere la suprapreţ – deşi cred că şi asta se poate evita -, dar în trei-patru ani, reducem birocraţia cel puţin la jumătate şi ai garanţia unor sisteme testate şi răstestate.

Se pot face multe. Putem să visăm frumos. Putem să protestăm. Dar trebuie folosită energia asta pentru a schimba ceva.

Am văzut, zilele astea, cea mai mare dovadă de implicare socială a oamenilor de rând. Deci, se poate. La fel cum se poate limita numărul de politicieni şi li se pot limita şi multe dintre responsabilităţile pe care oricum nu şi le asumă – vezi doar chiulul din Parlament. Dar asta înseamnă continuarea implicării.

Repet, nu, politicienii n-au înţeles ce li se întâmplă. Nu pricep că e nevoie de o implicare reală, de un interes real faţă de oameni, că trebuie să le pese. În continuare, nu le pasă şi nici nu le va păsa. De asta trebuie ieşit în stradă în continuare, în număr cât mai mare, şi păstrată atenţia la agitatori şi marginalizarea lor.

Întrebarea fundamentală, în condiţiile date, este următoarea: suntem şi noi, ceilalţi, tot nişte paiaţe?

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

3 comentarii

  1. Suntem paiate doar daca nu reusim sa avem o atitudine ferma,constanta si orientata constructiv.10 doleante/propuneri coerente-si de bun simt.Iesit pana se implementeaza/se promite implementarea cu un calendar concret/ni se spune in fata ca sunt tampenii SI de ce.Urmatoarele 10 la rand.Dupa.4-5 seturi de 10 s-ar putea sa fim surprinsi de cate se pot face cu ceva presiune pe politicieni si vointa.

    Altfel,orice rezultat-de la diluarea protestelor la caderea in ridicol sau haos generalizat,ne transforma in paiate triste.

  2. Vă rog să mă scuzați! Sunt pensionar, dar nu am strigat ”Jos Băsescu!”.
    Ce Dzeu tot aveți împotriva pensionarilor?

    • @Stefan Brăgărea: nu împotriva pensionarilor, ci împotriva acelora care sînt pe lîngă protest. Din păcate, tipologia celor care au ieşit şi au stat pe scările de la Universitate este chiar asta, publicul fidel al Antenei 3. Şi, din păcate pentru dvs., majoritatea sînt pensionari.