Paradoxul timpului pierdut

Uneori, am timpi morți. Și când zic asta, mă refer la săptămâni întregi. Am avut vreo patru perioade d-astea în ultimii doi ani pe șantier. Nu intru în politica locului, că n-are sens, dar ideea e că sunt unele săptămâni care trec foarte greu.

Avantajul e că am foarte mult timp să citesc și îmi pot permite să mai fac și experimente. Dezavantajul e că… oare cât de mult poți să citești până când ți se taie? Și zilele trec tot mai greu și se tot lungesc.

Și vorba aia, “cât o zi de post”, devine o subestimare grosolană. O zi se lungește până la dumnezeu și-napoi, de zici c-au trecut trei, că nu se mai termină. Zile lungi, tot mai lungi, în același interval orar. Nu știu câți cunoașteți sentimentul: că tre’ să stai, dar te plictisești de-ți vine să urli.

Și aici apare paradoxul: se face vineri și nici nu știu când a trecut săptămâna. Nu că m-aș simți cu o săptămână mai bătrân, ci pur și simplu nu-mi dau seama când au zburat atât de repede cinci zile care, luate separat, au fost extrem de lungi. Ziua părea lungă cât o săptămână, săptămâna pare lungă cât o oră.

E drept, explicația simplă e că asta se întâmplă atunci când nu prea mai știi care e scopul și nici satisfacția nu mai e chiar după colț. Dar problema mea nu e cu asta, ci cu faptul că mi se pare că pierd vremea degeaba, că aș putea să folosesc timpul respectiv în alt scop. Dar nu pot. Sunt blocat.

Teoretic, de la întâi, se schimbă niște lucruri pe schele, mă mișc din living în dormitor, ar trebui să apară măcar o minimă provocare, dar mă îndoiesc că o să-mi regăsesc rapid entuziasmul. Alt tip de var, alte vopseluri, alte lucruri de învățat, alte zile prea lungi și săptămâni prea scurte.

Dar e fascinant, totuși, să vezi cât de relativ e timpul, cât de elastică percepția lui. Mă rog, nu e la fel de fascinant să observi asta pe viu. Și, altfel, ar fi atât de multe lucruri de făcut…

2 comentarii

  1. You are up to something…poate ca ar trebui sa luam sfatul lui Q din ultimul episod din TNG.

  2. been there, done that. si inca sunt mai departe.
    am munca de birou. dar e un sentiment ca pied timpul aiurea. e drept ca stau sub neon si atunci cand ies afara si vad cerul albastru strea de spirit mi se schimba. dar sentimentul ca sunt puscarias nu se desparte de mine. vreau sa visez si uneori o fac imbecil de pueril. apoi revin la ‘realitate’ si gasesc contraargumente.
    nu stiu daca sunt gelos pe copii de 4-5 ani. sunt luminosi si veseli, nerabdatori sa descopere lumea. eu? am o sefa bolnava care tipa a mine ca merit juma de salariu. ar fi 2 raspunsuri bune: 1) vaca, tu nu ai negociat salariul meu sub medie fiindca sunt lucrator adus prin firma de inchiriere personal. sunt zilier. asa ca daca nu stii ce salariu am nu are rost sa latri la mine ca sa fie jumate.
    2) de cand firma ta isi baga plua in mine ca proiectul cu china in care sunt se termina si eu sunt trimis acasa in somaj n-am nici eu chef sa mai muncesc. mai am niste zile de psucarie in care trebuie sa ne suportam.
    asta e viata de adult, om responsabil, om puternic.
    candva intr-o iarna luam vitamina D ca supliment. viata era tot maro, dar presarasem monoglutamat de sodiu peste el si asa era mai comestibil la gust.