Crop din original. Foto via Tate Modern.

Pierre Bonnard la Tate Modern și o trăznaie citită recent

Am dat o tură prin Londra, ieri, și m-am oprit și la Tate Modern, că tot m-a lăsat trenul la Blackfriars. Singura expoziție nouă (deschisă acum vreo săptămână; urmează alte două pe la sfârșitul lui februarie) era Pierre Bonnard – The color of memory.

Per total, expoziția e foarte mișto – mai ales pentru amatorii de impresionism; mă rog, Bonnard e postimpresionist – dacă te gândești la ea ca la o privire pe șestache în intimitatea lui Bonnard. Întregul demers e foarte coerent și nu e deloc monoton.

Este, așa cum zice și descrierea, o experiență destul de intimă – în ciuda îmbulzelii generale. La Tate, există acest paradox al expozițiilor. Colecțiile gratuite, extraordinar de bogate în exponate valoroase, par goale pe lângă expozițiile temporare, pe bani.

Zici că lumea abia așteaptă să dea 20 lire ca să intre la ele. Și nu e ca și când sunt pline în primele două luni din cele șase, cât durează, în medie, o expoziție. Nu, e plin din prima până în ultima zi. Da’ la toate, indiferent dacă ai auzit de artist sau nu (Tate Membership e 80 lire, pachetul cel mai ieftin – eu l-am luat în august, deja și-a scos banii).

În fine, ce voiam să zic despre Bonnard e că expoziția mi-a plăcut, dar mi-a reconfirmat faptul că nu mă omor după impresioniști și postimpresioniști. Nu știu de ce, pur și simplu există ceva ce nu face click în ceea ce mă privește. O fi lipsa de contrast, or fi tușele, habar n-am. Apreciez rezultatul, dar nu rezonez din punct de vedere emoțional cu acest curent.

Apropo de trăznăi din lumea artei, am citit articolul ăsta. E genul ăla de text care te face să devii comunist convins și să-ți dorești ca toate operele de artă majore să fie disponibile exclusiv în muzee, să fie confiscate de la colecționari privați. Mă rog, măcar de la ăia iresponsabili. Iacătă:

In another incident, a superyacht crew held an impromptu party in the owner’s quarters and a champagne cork struck the canvas of a multi-million pound work.

Tilman Kriesel, founder of an art advisory firm, told the conference one client asked how to display a Rothko that was too tall for a yacht’s grand saloon. “We turned the piece by 90 degrees,” he said. “The artist would probably be turning in his grave, but we took a deep breath and said ‘it’s your painting, do what you like’.”

Another of Kriesel’s clients had a piece by the Japanese modern artist Takashi Murakami that he wanted to display in the “beach club” – the rear of superyachts where owners access jet skis and other water toys – but again it was the wrong size. “In the end we cut it up to make it fit,” he said.

Păi, nu? Dacă nu încape, luăm ciocanul și-i dăm până îl potrivim. Îți vine să urli citind asemenea enormități. Dar mda, sunt banii lor…

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.