Când scăpăm de mentalitatea “piesă de Eurovision”?

Am prins aşa, pe sărite, vreo două-trei piese de la Eurovision 2016 de România, printre episoadele din House of Cards, şi m-a străfulgerat epifania. Dincolo de faptul că Eurovisionul în sine e un concurs pentru pensionari, că nu are nici o legătură cu realitatea şi că, de fapt, n-a mai produs o piesă care să devină hit de pe vremea când câştiga Abba, nici cu concurenţii nu ne e ruşine.

Eurovision îmi pare un soi de concurs de trecut la CV, cam ca participarea la festivalurile balcanice de film. E mişto să treci în CV un premiu sau măcar o participare, dar ştie toată lumea că nu se compară cu Oscarul. Prin urmare, nimeni nu-şi bate capul să producă o melodie, ba chiar toată lumea produce o piesă ca să prindă nişte voturi.

ovidiu-anton-eurovision-2016

Serios, câştigătorul de anul ăsta a primit 6.500 voturi dintr-un total de 20.000, de la o ţară în care încă mai locuiesc 19 milioane de oameni. Asta spune multe despre 1. calitatea produsului artistic şi 2. despre interesul românilor faţă de concurs. Bine, trecem peste faptul că sonorizarea a fost proastă, că cineva a dat mai încet fundalul şi mai tare microfoanele şi a ieşit o varză.

Dacă există vreun viitor pentru competiţia asta, atunci acela e renunţarea la paradigma “piesă de Eurovision.” Ori faci un cântec bun, care vrei să devină hit, ori nu mai participi deloc. De ani de zile, Eurovisionul se scaldă într-o mare de lălăială, cu tot soiul de Celine Dion în mizerie, cu tentative de amestecare a muzicii populare cu muzica pop, cu încercări de a produce noi şlagăre rock pe care lumea le uită în maximum două săptămâni, după ce nu le mai difuzează nici un post de radio.

Băieţii de la Vanotek, de exemplu, au avut o piesă decentă, în sensul că e mai în ton cu vremurile, dar, per total, se vede că e chinuită, că e produsă pentru Eurovision, limitată tocmai de gândirea asta, că “trebuie”, nu că “merită.” Iar rezultatul e cel pe care l-am văzut, a câştigat o lălăială fără suflu, gâtuită, interpretată de un individ fără charismă, care a zis că “noi suntem daci”, că atâta l-a dus mintea.

Vestea bună, după finala de aseară, e că se încearcă o resuscitare, dar destul de timidă până acum. În afară de Moculescu, ce pare că e la fel de nemuritor ca Iliescu, de nu-l mai scoate nimeni la pensie, au fost, totuşi, în juriu, şi nişte oameni chemaţi tocmai pentru a judeca muzica înscrisă în concurs dintr-o perspectivă mai… modernă, adică Zoli Toth, Randi şi Cezar Ouatu. Însă nu poţi schimba un concurs până nu schimbi mentalitatea participanţilor. Iar pe aia, sincer, nu ştiu cum o s-o schimbe cineva.

Eurovision e un concurs depăşit de vremuri. E cam ca la Fisc, oricât de tânăr, optimist, vizionar şi pus pe fapte mari ai fi, când ajungi la ANAF să-ţi plăteşti taxele, îţi piere tot cheful de viaţă şi începi să te uiţi în jurul tău, poate-poate o să găseşti o funie, să te spânzuri.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

4 comentarii

  1. hahaha,noroc cu blogul tau ca stiu de Eurovision. Credeam ca nu mai este!

  2. “Mami, ce este aceea Eurovizion” :)

  3. va salut, cum puteti fi contactat? Multumesc E.Chiticariu