Povestea celei mai cunoscute fotografii a lui Steve Jobs

Am dat, mai devreme, peste clipul de mai jos, în care Albert Watson vorbește despre cum l-a întâlnit pe Steve Jobs. E o anecdotă scurtă, povestită în două minute.

Zice Watson, la un moment dat, că omul de la PR i-a transmis că Jobs urăște fotografii. I s-a dat o oră pentru ședința foto, Jobs a ajuns cu un minut înainte. Watson a rezolvat repede: “Domnu’ Jobs, avem la dispoziție o oră, dar o să terminăm în 30 minute.

Și mă gândeam că e cam atât de simplu să-l faci pe om să se simtă mai relaxat. Îi spui ce vrea să audă. Mă rog, dacă te prinzi repede despre ce vrea el să audă.

În ultima lună, am fost de câteva ori la Adobe România și am tras niște portrete și, cumva, am ajuns să fac cam același lucru, să încerc să le explic că nici mie nu-mi place să fiu pozat – pentru că, deh, a trebuit să fotografiez niște oameni care fug de cameră.

Eu, de exemplu, fug de aparatul foto din cauză că nu am nici un control asupra modului în care o să ies în poze. Și cred că același lucru e valabil și pentru mulți alți oameni care se feresc de fotografie. Și, ca fotograf, ai ceva de muncă până îi aduci în starea de relaxare de care ai nevoie ca să-ți iasă niște imagini bune.

În unele cazuri, funcționează plictiseala. Îl muți și-l plimbi pe om până se obișnuiește cu aparatul, știe că n-are încotro și, la un moment dat, cedează. Nu știu ce e-n mintea lor, dar presupun că-și spun “oh, fuck it, n-am nici o șansă de scăpare“. Și ăla e momentul în care spui o glumiță și-ți oferă un zâmbet care nu-i nici fals, nici crispat, și ai imaginea pe care-o vrei.

Presupun că mulți fug de aparat din cauza unor frustrări banale. “Am chelie”, “am nasul prea mare”, “mi-a ieșit un coș în vârful nasului”. Lipsa controlului asupra propriei imagini. E plin netul de sfaturi despre cum să ții mâinile, umerii etc. pentru că body language și nu mai știu ce. Eu prefer întotdeauna o imagine în care omul e relaxat și natural, chit că nu respectă “normele” de pozare, pentru că e întotdeauna mai sinceră și transmite mai mult.

Apropo de crispare, de regulă, cel puțin la mine, funcționează replica aia cu “oricum fotoșopăm“, dar cred că ce funcționează cel mai bine e atunci când le arăt imaginile și le spun “asta-i bună, asta-mi place, și asta…” Nu e doar despre încrederea lor în propriile persoane, ci și despre încrederea pe care ți-o acordă ție, ca fotograf.

E drept, eu nu trăiesc din fotografie, dar găsesc multe lucruri de învățat din experiențele astea. Precum constatarea asta cu nevoia de control asupra propriei imagini și cu oferirea încrederii în omul care îți controlează imaginea.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.