Prea mult, prea repede (2)

Ciclul lui Jespersen e o teorie lingvistică legată de negaţie care spune că în unele limbi, respectiv franceză, galeză şi câteva forme de arabă şi berberică, forma negaţiei se transformă ciclic. Ştiu, urmează o chestie plictisitoare, dar are sens mai jos, când dezvolt ideea.

Pe scurt, Jespersen zice că, în limbile astea, există un ciclu de transformare a negaţiei. Exemplul cel mai simplu e cel franţuzesc, că mai toţi am făcut o buche de franceză în şcoală.

Mai exact, negaţia iniţială, până la un punct, s-a bazat doar pe punerea unui adverb de negaţie în faţa verbului, la fel ca-n latină. Exemplul este “je ne dis”, “nu spun”/”nu vorbesc”.

La un moment dat, în ciclul de transformare a limbii, francezii, galezii şi restul au simţit nevoia să ranforseze negaţia, să-i mai adauge un element care s-o întărească. În franceză, a apărut “pas.” Pas înseamnă, literalmente, pas, la fel ca în română.

Acest “pas” vine din “non pas”, care se traduce prin “nici un pas.” Pe româneşte, orice negaţie în franceză se traduce în română mot-a-mot folosind “nici un pas” de la “nici un pas în plus.” Un fel de locuţiune pentru “nimic în plus”. “Je ne dis pas” s-ar traduce, aşadar, prin “Nu spun nici un pas.” “Je ne mange pas” s-ar traduce prin “Nu mănânc nici un pas.”

Ciclul însă continuă într-un al treilea pas în care vorbitorii renunţă la unul dintre adverbele de negaţie, în speţă primul din propoziţie. Şi, astfel, ciclul devine “Je ne dis” > “Je ne dis pas” > “Je dis pas.” Adică “Eu zic pas.” Cumva, ca-n română, deşi “Eu mănânc pas” nu e tocmai cea mai fericită formulare.

Ciclul ăsta de renunţare la un adverb de negaţie, enfin, un soi de sincopă sintactică (sincopa e pierderea unui sunet din interiorul unui cuvânt, exemplul tradiţional e stablu > staul), m-a pus un pic pe gânduri, pentru că e genul ăla de teorie pe care-o poţi aplica în viaţa reală.

Dacă te uiţi un pic în urmă, în istoricul personal al relaţiilor interumane, ciclul lui Jespersen se aplică pentru cam toate relaţiile, de la cele amoroase la cele de prietenie. Cunoşti un om, dezvolţi o relaţie, la un moment dat cunoşti alt om, renunţi la primul şi tot aşa, la nesfârşit. Ciclul în sine nu e circular, ci ia o formă de melc, se tot depărtează de incipit.

Desigur, eu am făcut abstracţie de unele relaţii de care nu te poţi depărta – de exemplu, cele de familie -, dar la modul general, teoria lingvistică se aplică şi dinamicii relaţionale. Limba, în sine, e într-o continuă dinamică, la fel şi relaţiile interumane.

De fapt, unde voiam să ajung cu toată introducerea asta: acum vreo lună, mi s-a întâmplat o trăznaie. Am avut o săptămână în care am lăsat baltă Facebook-ul şi ştirile, au devenit pur şi simplu neînsemnate, apoi am plecat din ţară pentru zece zile şi netul a fost varză, că n-avea sens să mă mai obosesc, după care m-am întors şi, încă vreo săptămână, mai mult am ignorat cam tot ce înseamnă reţele sociale şi ştiri.

Mi-am revenit rapid, nu-i bai, dar exerciţiul în sine a fost util. Am ajuns în punctul în care nu prea-mi mai pasă. Nu, nu mă refer la oameni, ci la context, în general. Mă uit la Firea şi mă amuz, mă uit la Dragnea şi scap un rictus, dar nu mă mai ambalez. Nu mă mai enervez.

Nu-mi mai pasă, pur şi simplu. N-are decât să se ducă totul dracului.

Ştiu că sună ciudat, dar eram în avionul de Grenoble din Bruxelles, acum trei săptămâni, şi mă uitam la stickerul de pe scaunul din faţă, prin care Ryanair îţi bagă pe gât instrucţiunile în caz de urgenţă.

Nu că nu le-aş şti pe de rost, dar m-a izbit, la un moment dat, tot încercând să analizez artisticitatea ilustraţiei. În instrucţiunile din avion, se bate monedă pe următorul detaliu: dacă ai copil şi cabina se depresurizează, când pică măştile, întâi îţi pui ţie masca şi apoi o pui copilului.

Însoţitorii de zbor îţi repetă de fiecare dată când te urci în avion cam acelaşi lucru: dacă nu-ţi pui ţie masca de oxigen, s-ar putea să te sufoci şi s-ar putea să nu mai aibă cine să aibă grijă de copil.

Şi, la fel ca ciclul lui Jespersen, treaba asta se aplică şi-n viaţă. Dacă nu ai grijă de tine, n-o să poţi avea grijă nici de alţii. Şi ăsta e un aspect important în relaţiile interumane.

Şi asta pentru că avem tendinţa să ne minţim că ne acoperim propriile goluri încercând să le acoperim pe-ale altora. Ne băgăm propriul gunoi sub preş şi ne facem că nu-l vedem în timp ce încercăm să rezolvăm problemele altora, ale vieţii, ale societăţii, dracu’ ştie.

Frustrarea asta se manifestă într-o sumedenie de moduri, în funcţie de ce mommy issues sau daddy issues are fiecare. E mai simplu să te concentrezi pe problemele altora, pentru că ai tendinţa să fii obiectiv când vine vorba de alţii, decât să-ţi rezolvi propriile probleme, pe care, de regulă, le vezi drept nerezolvabile sau că cer un efort prea mare, de care nu te simţi capabil.

E tot o formă de a te minţi singur.

Şi nu, nu-mi mai pasă de problemele societăţii, am propriile probleme de care trebuie să mă ocup. A venit momentul în care încep să refuz să mă las afectat de evenimentele politice ca să-mi acopăr alte lipsuri afective, să-mi irosesc energia pe prostii în loc să o concentrez pe propria-mi persoană.

Da, evident că o să continui să scriu despre asta sau că o să arunc link-uri pe Facebook, dar refuz să le las să mă afecteze. Acum învăţ şi eu să spun nu. Şi cred că e cea mai importantă “epifanie” pe care am avut-o până acum.

N-are sens, nu merită. Ciclul lui Jespersen îşi vede de treaba lui şi eu sunt cel care las în urmă lucruri, nu altcineva. Ignorance is bliss.

Scris de

Alex Mihăileanu

Alex Mihăileanu - Jurnalist din 2003, trecut pe la Business Standard şi Hotnews.ro, editorialist VICE România. Artist vizual în devenire.