President Donald Trump. Două discursuri.

S-a strigat Bingo!, Donald Trump e noul preşedinte al Americii. Dar mai interesant decît Trump e discursul ţinut de Hillary Clinton, anume cel prin care îşi recunoaşte înfrângerea. Şi nu spun asta degeaba.

În primul rând, Hillary Clinton are charisma unei cizme de cauciuc purtate timp de o săptămână prin noroiul produs de ploile din judeţul Vaslui. N-are nici o tragere de inimă, se vede pe faţa ei lividă că îi vine fie să plângă, fie să urle, şi încă nu m-am prins dacă ea e cea mai tristă sau dacă Bill e mai trist ca ea.

Cu toate astea, există o doză sănătoasă de sinceritate în discursul ăsta. Deşi, dacă o urmăreşti vorbind, te-ntrebi dacă chiar ar fi meritat să câştige – şi asta din cauză că nu pare foarte convinsă de ce spune -, nu e greu de sesizat că dincolo de funcţia în sine, de ideea de putere, chiar a avut nişte planuri pe care şi le-a dorit puse în practică din convingere.

Pe de altă parte, Hillary Clinton este reprezentantul tipic al sistemului, al establishmentului, cum merge clişeul zilele astea, şi asta se vede. Pare genul care să dea cu pumnul în masă, iar discursul pare rupt din House of Cards, deşi personajul lui Kevin Spacey este mult mai convingător.

Regretul că a pierdut alegerile este acolo, asta se vede, transpare şi dorinţa sinceră de a fi schimbat ceva, dar şi apăsarea unui sistem pe umerii ei. Speech-ul e foarte bun, e chiar convingător, dar ce-l strică e atitudinea de învins. E furia aia mocnită din interior, spasmul care-o face pe Hillary Clinton să pară că mai are un pic şi plânge de draci.

Cu totul diferit e discursul lui Obama. Nu doar că e sincer, dar se vede clar că e omul care chiar crede în ceea ce spune.

Dacă există un singur lucru în comun între cele două, atunci acela este mesajul de unitate. Obama nu e furios, dimpotrivă. Nu e nici relaxat, dar înţelege mult mai bine ce va urma şi consecinţele acestor alegeri.

Cel puţin din punctul ăsta de vedere, Obama este mult peste Clinton. Nu doar că este un individ raţional, dar este şi empatic, empatie care nu transpare deloc din atitudinea lui Hillary Clinton. Şi dincolo de orice, Obama înţelege mult mai bine că, pentru binele ţării, trebuie lăsate orgoliile la o parte.

N-am nici cea mai vagă idee cum va arăta preşedinţia lui Trump, dar dacă e ceva de învăţat din discursul lui Obama, aceea este responsabilitatea. Asumarea faptului că ţara trebuie să meargă mai departe, pe un făgaş bun, indiferent de cine o va conduce, şi disponibilitatea de a pune la dispoziţie totul pentru o tranziţie simplă.

Interesul naţional, acea expresie devenită ridicolă la noi, odată cu Gabriel Oprea, este definită clar în modul în care preşedintele Americii alege să dea mai departe ştafeta preşedintelui ales. Iar asta este o lecţie de democraţie cum nu se poate mai potrivită.

Altfel, campania electorală americană a fost proastă de la un capăt la altul. A fost un circ fără sfârşit, un Trump pe post de clovn şi o Hillary Clinton care n-a avut, practic, nici un mesaj. “Stronger together” e o glumă proastă faţă de “Hope” al lui Obama în primul mandat sau “Forward” în al doilea.

Pot înţelege bunele intenţii pe care presupun că le-a avut Hillary Clinton, în ciuda oricărui tip de scandal, pot înţelege motivele pentru care a fost aleasă în detrimentul lui Bernie Sanders, dar alegerea democraţilor nu s-a dovedit cea corectă. Trăim, asta e, într-o epocă a spectacolului. Şi nu de azi, de ieri. Când arunci o cizmă de cauciuc în joc, împotriva unui clovn, n-ai cum să câştigi.

Discursul lui Trump de astăzi a părut cât se poate de ipocrit. Cu toate astea, n-avem decât să bănuim cum se va comporta septuagenarul miliardar. Pe de o parte, e posibil să-şi fi jucat rolul de clovn foarte bine, pe de alta, e posibil să fie aşa în realitate – iar asta pare să indice orice articol sau carte scrise de oameni care au avut de-a face direct cu el.

Pentru binele tuturor, sper să fie un individ raţional şi nu un bipolar. În rest, noi să fim sănătoşi. Lecţia de democraţie pe care ar trebui s-o învăţăm şi noi, ca naţiune, nu vine de la Trump, ci de la Obama (şi, tangenţial, de la Clinton, care a spus explicit că îşi doreşte unitate).

Asta ar trebui să învăţăm şi noi. Să fim uniţi. Altfel, alegerile de anul ăsta, din SUA, demonstrează cu vârf şi îndesat că a sta acasă, în ziua votării, nu e o alegere.

PS: Despre discursul lui Trump n-am ce să zic. A scos trei fraze şi a trecut, ca la Oscaruri, direct la mulţumiri, pe care nu le-a mai oprit timp de zece minute. Ca un roboţel arogant. A fost plat, nici entuziasmat, nici bucuros că a câştigat, ca de obicei – mai puţin când înjura pe toată lumea -, dar probabil că ăsta e stilul lui. Problema mea însă e că nu-mi plac oamenii care nu afişează nici o emoţie şi nu-mi inspiră pic de încredere. Vorba credincioşilor, doamne-ajută!

Scris de

Alex Mihăileanu

Alex Mihăileanu - Jurnalist din 2003, trecut pe la Business Standard şi Hotnews.ro, editorialist VICE România. Artist vizual în devenire.