Printul n-a murit. Printul se transformă

JurnalismDe vreo două luni, tot adun idei pentru articolul ăsta. Le-am uitat pe majoritatea, dar nu pe cele esenţiale. Prima – şi cea mai importantă – este că s-a schimbat, în ultimii ani, obiceiul de consum al presei. E o platitudine, o banalitate, dar în jurul acestei idei gravitează toată evoluţia – sau involuţia, după preferinţe – presei, şi nu mă refer doar la cea românească.

Principalul avantaj al printului, în general – şi nu mă refer doar la ziare şi reviste, ci chiar la cărţi – este acela că reuşeşte să pună la încercare puterea de concentrare a fiecărui individ. Cînd citeşti o carte tipărită, nu-ţi muţi foarte des privirea, nu-ţi apar notificări, nu ai acces la mail sau la Facebook, ci îţi vezi de citit. Acest lucru pare demonstrat şi de clipul realizat de Newspaperswork, o platformă de marketing dedicată mediei belgiene.

Oamenii au pus la cale un experiment interesant: au luat trei reprezentanţi ai advertiserilor de top şi le-au pus la dispoziţie un şofer personal timp de o zi. Le-au lăsat, în maşină, cîte un ziar şi au încercat să le facă drumul ceva mai “picant,” “plantînd” în trafic nişte personaje care, în mod normal, n-ar fi avut ce căuta acolo, pentru a le distrage atenţia. “Şase lucruri pe care le poţi rata în timp ce citeşti ziarul.” Clipul e mai jos.

Totuşi, lucrurile sînt ceva mai complicate de-atît. Problemele ziarelor tradiţionale sînt mai multe, începînd de la distribuţie, care a picat, constant, în toată lumea, pînă la comoditatea pe care o oferă mediul online. Ziarele, în forma actuală, nu mai pot fi “salvate,” în ciuda unor campanii precum cea realizată de Newspaperswork. E mult mai simplu să deschizi laptopul în loc să cumperi un ziar de la chioşc şi, în acelaşi timp, citirea unui ziar poate părea pierdere de vreme, cîtă vreme – şi ne întoarcem la ce ziceam mai sus – nu îţi oferă notificări, nu-ţi spune cînd ai mailuri şi nici ce ai pe listă de rezolvat.

Vechiul model. Noul model

Dacă ar fi să ne rezumăm la vechiul model de business, presa tipărită de tip cotidian va dispărea, în următorii ani, aproape complet. Vor rezista mai mult timp ziarele mici, de provincie, unde rutina de a cumpăra gazeta sau de a o primi, dimineaţa, la uşă, va continua să persiste. Vor rămîne, pentru o perioadă, ziarele mari – mă gîndesc la cele de dimensiunea, respectiv prestigiul New York Times, desigur, raportate la fiecare teritoriu în parte – însă pentru un public tot mai restrîns.

Noul model este, evident, cel online. Şi, încet şi sigur, vor fi adoptate paywall-urile, cel puţin pentru materialele ample, care necesită mai mult de o relatare scurtă. La care vom adăuga aplicaţiile pentru tablete. Aici însă e o mică problemă, ce ţine mai ales de designul editorial. Începem, deja, să vorbim de design editorial “tablet native” sau, cum l-au mai botezat unii, “web native.” Designul tradiţional, în materie de ştiri, nu este la fel de fiabil şi în print şi în aplicaţii.

Craig Mod are o analiză interesantă pe tema asta, pornind de la exemplul dat de Marco Arment cu propria publicaţie, The Magazine. Mod numeşte acest tip de distribuţie “subcompact publishing.” Şi aici vorbim mai ales despre uşurinţa de a citi şi a te concentra asupra articolului, designul minimalist, lizibilitatea, focusul pe cititor etc. Mod tinde să lase loc concluziei că acest tip de publishing ar putea salva jurnalismul.

Subcompact publishing

Însă Arment nu e de aceeaşi părere. Contexul e relativ simplu: Arment este programator, nu jurnalist, iar publishingul este doar o pasiune pentru el. Este şi motivul pentru care cofondatorul Tumblr, după plecarea din companie, a dezvoltat Instapaper, un serviciu (aplicaţie, extensie de browser etc.) care afişează doar articolul, fără nici un soi de “gunoaie,” deci nici reclame sau alte secţiuni precum “related articles,” “recent comments” sau similare. Experienţa cu Instapaper l-a motivat, printre altele, să dezvolte şi The Magazine, o revistă de iPad/iPhone cu un design minimalist, în care pune accentul pe conţinutul de calitate şi pe simplitate, uzabilitate şi pe experienţa utilizatorului.

Arment însă consideră că formatul pe care Mod îl laudă nu are nici o legătură cu salvarea jurnalismului, ci este, mai degrabă, un concept care-i poate inspira pe ceilalţi în momentul în care vor încerca să găsească un format editorial care să funcţioneze, care să atragă cititorii, care să-i convingă să plătească pentru un produs editorial bun:

“Tablet-native” publishing shouldn’t mean any particular multimedia features or structures. True tablet-native publishing should mean using the freedom of modern platforms to break out of the idea that publications need to follow a universal mold. They’re all just software now, and a unified platform would only limit the possibilities.

Cum ar putea funcţiona publishingul pe tablete

Sînt două probleme mari pe care le întîmpină orice publisher care doreşte să intre în lumea tabletelor. Prima, şi cea mai mare – la propriu, – este dimensiunea unui număr al unei reviste de iPad. Exemplele cele mai comune sînt şi cele ale celor mai populare aplicaţii de acest tip. Wired, de exemplu, are cîteva sute de megabytes. Vorbim, aici, de un PDF enorm peste care s-au programat o serie de gesturi, de la scroll şi pînă la zoom, la care se adaugă imagini la rezoluţii extreme şi clipuri video.

Dacă imaginile şi clipurile sînt într-o măsură responsabile pentru dimensiunea fişierului downloadat, nici cu formatul fişierului care le integrează nu ne e ruşine. PDF are dezavantajul de a fi un format greoi. Cealaltă soluţie, gâsită de Arment, se bazează pe uneltele “native” ale online-ului: HTML, JavaScript şi CSS. Practic, fiecare nou număr al The Magazine înseamnă downloadul unor fişiere HTML şi CSS, iar în curînd, şi a unor imagini optimizate ca la carte. Pentru că, spre deosebire de modelul “tradiţional,” Arment e de părere că modelul “subcompact” înseamnă timpi de încărcare cît mai mici, dimensiuni reduse şi focus pe accesul simplu şi cît mai rapid la conţinut.

Deşi ideea lui Arment nu revoluţionează jurnalismul – nici măcar publishingul, avînd în vedere că, deocamdată, este singurul care foloseşte acest model, – este un bun punct de plecare şi o sursă de inspiraţie importantă în dezvoltarea unui nou tip de design editorial.

Newsstand

Cea de-a doua problemă a publishingului pe tablete are de-a face cu obiceiurile de consum. Apple a introdus în iOS ceea ce se numeşte Newsstand. Chioşcul de ziare tradiţional a fost mutat pe platforma mobilă care înregistrează cel mai mare trafic. Însă Newsstand nu a fost înţeles ca atare şi nici promovat suficient – şi nici suficient de clar. Tot Arment o spune cel mai bine, în articolul în care anunţă lansarea The Magazine:

But just as the App Store has given software developers a great new option for accepting direct payment, Newsstand has given publishers an even bigger opportunity with subscription billing and prominent placement. Yet most publishers aren’t experimenting with radical changes. They can’t — to fund their huge staffs and production costs, they can’t afford to deviate from yesterday’s model. And most individual writers can’t, won’t, and shouldn’t make their own Newsstand apps.

Apple a gîndit Newsstand pentru a înlesni accesul la publicaţii. Însă utilizatorul tradiţional, care nu mai cumpără ziarul tipărit şi care, în consecinţă, a uitat noţiunea de “chioşc de ziare,” a reacţionat simplist: pentru întrebarea “Cum pot să scap de Newsstand?“, Google afişează peste 48 de milioane de rezultate. Or, aici, ar trebui să intervină publicaţiile: în primul rînd, înţelegînd mai bine un concept pe care deja îl cunosc; în al doilea rînd, promovînd-şi aplicaţiile “din Newsstand,” folosind chiar aceste cuvinte.

Înapoi la print

Însă nu doar ziarele fac parte din conceptul pe care, generic, îl numim print. În ultimul an, şi-a făcut loc un fenomen foarte interesant. Pe măsură ce ziarele tipărite dispar unul după celălalt, apar tot mai multe reviste ce se bucură de succes. Vorbim, totuşi, de reviste pe anumite domenii de interes, nu generaliste şi nici pe departe nenumăratele titluri de femei, de bărbaţi, de tehnologie.

Doar în România avem două exemple de reviste independente, care au apărut în ultimii ani. Mă refer, evident, la Decît o Revistă, care continuă să apară şi care se bucură de un suficient succes pentru a scoate cîte un nou număr la fiecare trei luni. A reuşit, deja, să ajungă la numărul 10.

Cel de-al doilea exemplu este Love Issue, un proiect pe care l-am susţinut de la început şi care, în noiembrie 2011, a devenit realitate. Şi nu oricum, ci prin atragerea de fonduri de la cititori, prin precomandă şi plata în avans. O revistă dedicată fotografiei, realizată de un singur om, care a reuşit să-l convingă pe un fotograf britanic celebru – în primul rînd, foarte scump; în al doilea rînd, la care nu ajungi deloc uşor – să-i pună la dispoziţie pentru publicare, gratuit, un set de fotografii.

Nişă, interes, calitate, bani

Faptul că printul nu moare, ci se transformă, e demonstrat inclusiv de exemple de-afară. Surprinzător, poate, oameni dintr-un domeniu fără nici o legătură cu jurnalismul, dimpotrivă, obişnuiţi să se informeze exclusiv de pe internet, plătesc pentru o revistă de specialitate. Există şi exemple concrete.

Kai Brach, un designer web din Berlin, a lansat, anul trecut, Offscreen Magazine, o revistă cît se poate de tipărită despre designul web şi de aplicaţii. Poveşti despre oameni şi despre procesul de design, despre “partea umană a site-urilor şi aplicaţiilor.” Brach face un sumar a ceea ce a învăţat în ultimele 12 luni, de cînd a renunţat la designul web în favoarea lucrului exclusiv la o revistă tipărită.

Ca o completare la campania celor de la Newspaperswork, Brach, care n-a avut absolut nici o tangenţă cu designul pentru print pînă la Offscreen Magazine, a ales să se apuce de revistă din simplul motiv că nu mai găsea nici o satisfacţie în designul pentru web. Munca sa, designul de site-uri, era prea “efemeră:”

One of the reasons why I started Offscreen was my discontent with the ephemerality of digital. Projects I worked on for many weeks of my life usually disappeared with the next update or clients butchered my work once it fell into the hands of their in-house dev team. Unwrapping a new issue of Offscreen still has this magical moment of knowing that this item I created will exist forever in exactly this format. Taking something from idea to screen to the real world is a satisfying experience no app or website can exceed. This became particularly clear when I saw someone on the train reading my magazine. It’s a sense of ownership and craftsmanship that was previously unknown to me.

Încotro?

Exemple precum cele de mai sus nu fac altceva decît să demonstreze că, în ciuda dispariţiei ziarelor, calitatea vinde. Nu doar că vinde, cît, mai ales, are valoare. Un articol bun, un text valoros, rămîne în bibliotecă pentru ani de zile. Nu dispare din History-ul browserului, nu se pierde printre tonele de bookmark-uri şi nici nu-i uiţi adresa. Un design editorial bun nu va fi schimbat ciclic, la fiecare cîţiva ani, pentru a fi în ton cu ultimele tendinţe şi tehnologii.

Mor revistele? Se poate. Dar nu din cauza consumatorilor, care nu mai vor să dea bani pe ele, ci din cauza conţinutului tot mai slab şi a lipsei focusului pe un anumit domeniu. Love Issue costă, de exemplu, 30 de lei. Se vinde bine. Şi nu doar în România, ci şi în afara României. Offscreen Magazine costă 17,9 dolari. E produs în Germania şi se găseşte la chioşcuri din Australia, Canada, Statele Unite, Marea Britanie, Singapore şi nu numai. Sînt exemple că printul nu moare, ci se transformă.

Mai exact, se transformă în produse mai bune. Jurnalismul nu moare, ci se mută din publicaţiile de volum în cele de calitate. Este, pînă la urmă, tot o formă de evoluţie, în ciuda unui regres generalizat.

7 comentarii

  1. Apropo de moartea print-ului. Am avut ocazia in noiembrie sa vad, chiar la sediul ziarului, o prezentare a directorului adjunct de la „Le Figaro”. Omul, cu formatie de marketing, ne-a aratat o cifra care ne-a mirat, raportat la discursul general despre moartea printului: in ultimul un, vanzarile de print ale Le Figaro au crescut cu 1,6%. Pentru restul ziarelor frantuzesti mari, realitatea e tot pe acolo – stagnare in general sau crestere modesta. Dar nu prabusire, ca la noi.

    Da, s-ar putea sa fie cazul Frantei unul atipic, tinand cont de specificitatea sistemului lor de distributie. Sau poate moare print-ul, dar depinde si in ce ritm o face.

    Altfel, omul ne explica, legat de integrarea mediilor, despre cum au studiat obiceiurile de consum ale cititorilor in functie de momentele zilei. Stiu cand consumatorul e mai dispus sa foloseasca desktopul, cand smartphone-ul sau tableta. Ca atare, informatia apare prima data acolo unde este cel mai probabil sa fie citita prima. Pentru Le Figaro, ca obiectiv pentru site-ul lor, marea provocare este sa creasca in anii urmatori cu 50% articolele cu text video de pe site.

  2. Problema nu e că printul moare (că o mai duce ceva vreme) ci că monopolul (mă rog, cvasi-monopolul) ziarelor pe relatarea evenimentelor importante este demantelat. Nu de internet sau de televiziuni, ci de distrugerea modelului economic pe care s-a bazat de vreo 200 de ani încoace.

    Când se profețește moartea printului, la asta se gândesc de obicei oamenii: cotidiene care își încetează apariția. Nu reviste, nu exemple (puține) de succes, nu creșterea amețitoare (după standardele vestice) a vânzărilor de ziare în China, India sau Turcia. Se gândesc la The Christian Science Monitor, la Seattle Post-Intelligencer. Sau la Cotidianul. Iar motivul principal e că banii publicitarilor se duc acolo unde sunt ochi să le vadă reclamele. E un cerc vicios.

    Nu moare jurnalismul. Dar cea mai importantă fațetă a lui în ultimele secole nu se simte prea bine.

  3. Excelent articol, Alex, multumesc. E adevarat ca n-a murit, ci doar se transforma, dar aia esti ingaduitor, dand exemplu (din Romania) numai DoR si Love Issue. Uita-te in ce se transforma (s-a transformat!) presa cotidiana…

  4. Titlul acestui post, pentru mine cel puțin, a fost complet confuz. Inițial am crezut ca e vorba de un prinț care “nu moare, ci doar se transforma” si eram curios despre ce prinț e vorba.

    Recunosc ca nu am mai citit de mult “scriere românească” dar nu mi-am imaginat ca s-a ajuns la o asemenea amestecatura lingvistica. Ințeleg ca o limba evoluează si ca neologismele o imbogatesc, dar când pur si simplu se copiaza in mod stupid cuvintele englezesti alături de cele românești, nu mai pricep nimic. Daca nu se poate altfel de ce nu oferă autorul an english version of his blog. Would be better for everybody.

    Someone from Canada

    • @Vlad: avînd în vedere că există diacritice în titlu, presupun că era tare greu, mai ales pentru un vorbitor fluent de engleză, care locuieşte în Canada, să-şi imagineze că e vorba de presa tipărită, nu de… un “prinţ.” Pe de altă parte, şi printul a fost, la un moment dat, un “prinţ” al presei…

  5. Ok, probably you are right, trebuia sa fiu mai atent si sa accept ca “print” este un neologism nevinovat care se substituie “presei tipărite”. Dar de ce numai presei, de ce nu si cărții?

    Anyway, marturisesc ca in 15 ani, limba româna, s-a “neologizat” in asa hal, in special cu cuvinte englezesti ..romanizate sau nu, încât, pentru a nu parea ridicol, am început sa-mi scriu blogul (ca am si eu unul) in engleză. Si se pare ca ” I’m not the only one” printre Romanii care nu-si neagă obarsia, dar nici nu sunt happy cu ceea ce se întâmpla cu print-ul or non print-ul românesc.

    O varza nu? Probabil, dar noi de pe aici, muncim, ne bucurăm, ne intristam, cu alte cuvinte TRĂIM (si uneori mai si murim) in engleză…si franceza, asa ca avem cel puțin circumstante atenuante.

    Numai bine…..