Privește lumea cum arde…

De când cu pandemia, ba am avut prea mult timp liber, ba prea puțin. Dar cred că cea mai interesantă schimbare, pentru mine, a fost că am renunțat să mai stau cu nasu-n feed reader. Practic, aia era ocupația cu care-mi începeam ziua la birou, cafeluța și citit știrile.

Știu cum sună asta, dar nu pierdeam juma’ de zi, era doar un tabiet. De când cu lucratul de-acasă, mi-a cam fugit cheful. Deschid reader-ul la câteva zile ca să bag un mark all as read și îmi văd de alte treburi. Nu știu însă de ce mi-a pierit cheful.

Și am mai remarcat un lucru: mi-a dispărut și cheful de tot soiul de medii sociale. Mai puțin de Twitter, dar aia e altă discuție. Însă mi-am recuperat contul de instagram (l-am dezactivat prin toamnă și, din cauza Telekom, n-am mai putut să mă reloghez câteva luni, că nu aveam cum să primesc SMS-ul cu codul de verificare).

De bine ce l-am recuperat, zace în continuare nefolosit. De fiecare dată când intru, a doua postare e o reclamă. Apoi a treia. Apoi se stabilizează cam la a patra. Și reclamele sunt video, așa că creierul meu a început să asocieze orice video legitim cu reclamă. Și după patru scroll-uri, mă enervez și închid.

Cam în același mod am început să procedez și cu facebook. De fiecare dată când apare o dudă, încep glumele și memele. Ceea ce nu e deranjant, însă devine după două-trei zile, când Gigi a descoperit o postare veche și lasă un comentariu. Și urmează un val întreg de aceleași postări pe care deja le-am văzut.

Apoi, lumea începe să se certe prin comentarii. Câteodată, mă mănâncă să zic și eu ceva, dar… mă opresc. Am început să simt un fel de oboseală. Ce sens are să explici lucruri unor oameni cu idei fixe? Ce sens are să-i luminezi pe unii care clar știu ei mai bine? Ce sens are să irosești atâta energie?

Mai dau câte-un scroll la câteva ore, urmăresc ce se mai dezbate pe diverse teme, dar mi-a cam pierit cheful de a-mi da cu părerea. Acum e distracție cu un vlogger care-a spus niște tâmpenii. Vali zice bine, nimeni nu dă share.

Tema asta a misoginismului la români e foarte stufoasă, e culturală. Societatea e misogină prin tradiție. Încearcă să explici asta și sigur vine unul să-ți spună că feminismul e marxism. E ca ăia care vin și spun “all lives matter” ca să-și justifice propriul rasism.

Desigur, tema e importantă, dar nimănui nu-i pasă în mod real de ea până când nu e pus la zid un individ relevant într-o formă sau alta. Acum se discută despre asta pen’ că vloggerul respectiv se apropia de milionul de abonați. Dacă avea 50.000, nu-i păsa nimănui. Cifra îl face relevant.

Am urmărit și saga Dorian Popa. Ca idee, singurul motiv pentru care șefu’ Global a ieșit să spună repede că bagă reguli e ca să se scoată pe el, “uite, influencerii noștri sunt curați, Dorian Popa nu-i de la noi din ogradă” (sau, cel puțin, n-apare la el pe site).

N-o să se autoreglementeze nimic, o să vedem în continuare rahaturi. Dacă exista vreo urmă de autoreglementare, gașca lui Selly nu ajungea în toiul lockdown-ului la Dorian acasă, iar Selly nici nu se lăuda cum încalcă măsurile ducându-se la frizer pe șestache.

Mă mai apucă, uneori, cheful de a scrie ceva pe câte-o temă, iar după vreo cinci paragrafe, mă opresc. Apropo de asta cu misoginismul sistemic, cui i-a păsat când Mircea Marian a dat-o de gard la modul ăla grosolan? Absolut nimănui. Și atunci, ce sens are?

Dacă te uiți pe facebook, orice temă serioasă ajunge, în jumate de zi, să se transforme din revoltă în miștocăreală. Hai c-am rezolvat-o și pe asta, suntem o societate mai bună, am vindecat-o de păcatul ăla. Gata, hai să găsim altceva de făcut.

Zilele astea, m-am uitat mai mult pe Twitter, la ce se întâmplă în America. Obișnuiam să cred că e o exagerare când toți ăia de stânga – sau, cum le place conservatorilor români să zică, leftarzii – îi etichetau drept fasciști pe cei din actuala generație de republicani din State, dar după ce-am văzut zilele trecute, înclin să cred că nu se înșelau.

Mă uitam la zbaterile din UK, când l-au vărsat pe Cummings că a încălcat legea, miniștrii s-au apucat să îl spele și acum speră să treacă scandalul de la sine, să uite lumea. Practic, Johnson face exact ce face Trump, diferența e că nu întinde coarda la fel de mult, dar încearcă același tip de fumigene, poate lumea uită mai repede.

E un fel de război de uzură. La un moment dat, obosești. Strategia lui Trump, din ultimii ani, a fost să dea dume după dume până când lumea se obișnuiește cu ele. Nu te mai enervezi dacă ești deja nervos, nu te mai ultragiezi când deja te aștepți să mai scoată pe gură o gogomănie.

Uite-așa moare democrația. Dacă acolo se poate, atunci se poate și la noi, de ce n-am face la fel? Când poporul e într-o pemanentă stare de alertă și de oboseală, asta devine noua normalitate. Nu mai e loc de argumente, ci de radicalizare.

Și, evident, apare dilema morală: stau pe margine și mă uit la lume cum arde sau încerc să fac ceva? Și dacă tot faci și ești doar tu sau doar tu și încă o mână de oameni, ce te faci când obosești? Și dacă nu faci, ce vei face atunci când lucrurile se împut și mai mult? Și, uite-așa, apare un mic paradox.

Mă rog, ideea e că mi-a cam pierit cheful de încercat să explic lucruri de când tot văd oameni care și-au înfipt adânc capul în fund. Până la urmă, nu toți oamenii încearcă să vadă lucrurile din mai multe perspective. Nu toți au fost atenți la ora de filozofie, dintr-a douășpea, când s-a vorbit de Descartes, nu toți se întreabă pe ei înșiși: “băi, da’ dacă greșesc?

Într-un mod complet dubios, eu am asociat întotdeauna aforismul lui Descartes cu “trestia cugetătoare” a lui Pascal. Probabil pentru că trestia se îndoaie la vânt, chiar dacă, în concepția lui Pascal, “cugetarea” se referea mai degrabă la spiritualitate, nu doar la rațiune. Dar dacă simplific masiv asocierea asta și mă uit în jur, văd tot mai multe simple trestii.

E ușor deprimant când începi să pui problema așa, când vezi că lumea refuză să se mai îndoiască, că are convingeri. Cred că îndoiala e cel mai important lucru pe care l-am învățat în școală și cea care-mi permite să îmi ajustez viziunea asupra lumii, să îmi schimb părerile, să accept că greșesc. Prea mulți însă au chiulit de la ora de filozofie.

2 comentarii

  1. Salut! Iti urmaresc blogul de ceva timp, de altfel, intru zilnic pe aici, chiar daca in ultima vreme ai scris mai rar. Imi place cum scrii si sper sa o faci in continuare. Cu consideratie, un cititor!

  2. foarte bun articolul ! sănătate și spor în continuare !