Problema învăţământului românesc (gratuit)

A fost mare scandal după ce ministrul comunicaţiilor, Marius Bostan, a spus că învăţământul românesc – simplific acum – e prost, iar faptul că e gratuit e o reminiscenţă din comunism. Sunt două probleme în discursul lui: aceea că are dreptate când spune că educaţia românească este, într-adevăr, proastă, respectiv că a spus o tâmpenie afirmând că gratuitatea e de vină pentru asta.

Cu toate astea, pe fond, are dreptate când spune că părinţii trebuie responsabilizaţi. Pentru că ăsta e adevărul: la nivel urban, părinţii îşi trimit copiii la şcoală, pe de o parte, din obligaţie – clasele I-VIII sunt obligatorii -, pe de alta, ca să scape de ei. Sunt suficient de mulţi care nu se interesează de evoluţia odraslelor la şcoală. Dar nu cred că plata şcolii e problema.

alumni

Învăţământul de bază

Bine, Bostan a mai spus un lucru, anume că şi profesorii sunt iresponsabili, iar asta se vede în fiecare an, la examenele de titulizarizare, când pică 99% dintre candidaţi (exagerez to make a point). Şi educaţia se face cu suplinitori, de multe ori cu d-alde cei care au găsit un job călduţ în lipsă de altceva. Cauzele lipsei de calitate a educaţiei româneşti sunt multe, cred că se scriu zilnic volume întregi pe tema asta.

Însă tema performanţei în educaţie este cât se poate de validă şi merită să se ducă o dezbatere despre asta. Performanţa se face în primul rând cu oameni cărora le place meseria de profesor, or, cum ziceam mai sus, avem destui ageamii care se încadrează în învăţământ doar ca să ia o leafă. Şi performanţa se mai face şi cu bani, printre altele. Lefurile mai mari pentru profesori, ca motivaţie, ar putea fi o soluţie până la un punct.

Se vorbeşte despre răsplătirea performanţei prin tot soiul de bonusuri, punctaje, alte idei creţe, dar în acelaşi timp, nu există nici o grilă serioasă de evaluare. Cum îl evaluezi pe un profesor de la ţară unde elevii chiulesc din cauză că-i trimit părinţii la câmp? Acel profesor ce şanse are să facă performanţă şi, mai ales, el nu merită mai mulţi bani? Astea încă sunt nişte necunoscute.

Învăţământul universitar şi postuniversitar

Ştiu că trec repede peste, dar recunosc că învăţământul gimnazial şi liceal nu m-a pasionat în mod deosebit ca subiect, aşa că aş argumenta într-o aproape necunoştinţă de cauză. Pot însă evidenţia nişte probleme din învăţământul universitar pornind de la experienţa din ultimii doi ani, de student la Arte.

Mediul universitar românesc este aproximativ la fel de dezastruos, la nivel administrativ, precum cel gimnazial sau liceal. Cauza e aceeaşi: lipsa banilor. Cu amendamentul că, pentru un profesor universitar, e mai simplu să-şi rotunjească veniturile fie prin colaborări cu universităţi private, fie prin propriile afaceri.

Însă la nivel instituţional, trebuie făcute nişte reforme serioase care să ajute atât facultăţile (şi nu spun “universităţile”, explic mai jos de ce), cât şi studenţii. În primul rând, trebuie regândită birocraţia, care îngreunează practic orice urmă de eficienţă dintr-o facultate. Trebuie eliminate cât mai multe hârtii şi mutat fluxul de lucru într-un sistem informatic decent. Dar asta este, poate, cea mai mică dintre probleme.

O problemă mult mai stringentă e cea a regulamentului de funcţionare al unei facultăţi, cu accent pe managment şi contabilitate. Facultăţile – şi nu doar universităţile, ca umbrelă instituţională – au nevoie de mai multă autonomie şi de un management căruia să i se permită să funcţioneze într-un cadru de tip public-privat. Dacă vrei să faci un proiect în interiorul unei facultăţi, este mai probabil ca un student să ajungă pe Lună prin teleportare decât ca facultatea să primească o sponsorizare.

Trebuie regândit modul în care este condusă o facultate, astfel încât să permită un management de tip privat, cu responsabilităţile aferente, şi mai trebuie o legislaţie mai permisivă care să permită unei facultăţi să facă bani.

În cazul unei facultăţi vocaţionale, ca la Arte, e mai simplu, că poţi înfiinţa o galerie care să ajute artiştii să vândă contra unui comision încasat de instituţie, se pot accesa investiţii pentru construcţiile unor ateliere pentru producţie de serie care să fie folosite de studenţi contra unui comision de vânzări etc.

În cazul celorlalte facultăţi, se pot găsi soluţii similare pentru publicarea de cercetări etc. Banii rezultaţi pot fi astfel reinvestiţi în facultate, de la salarii mai mari pentru asistenţi, lectori, până la cercetarea propriu-zisă.

Posturi noi

În plus, sunt necesare posturi noi de fundraiser, oameni de vânzări de facto, care să se ocupe de atragerea de sponsori şi investitori şi care să fie plătiţi şi prin comisioane, la fel ca într-o entitate privată. Ai adus un milion de euro? Primeşti şi tu 10.000.

E un exemplu simplist, dar mult mai eficient decât să aştepţi bani de la stat. Ba chiar aş merge pe mai mult de un singur post, chiar două-trei, cu evaluări constante, pentru ca cel angajat să nu se bazeze pe un loc călduţ de muncă.

În momentul ăsta, unei facultăţi îi este extrem de greu să găsească nişte sponsorizări consistente. Mă uitam la mine, la Arte, sponsorizările sunt minuscule, multe în materiale şi multe fără contract între, să zicem, un magazin de materiale de pictură şi facultate.

Pur şi simplu, studentul primeşte vopsele şi pânze pentru o expoziţie şi afişează un roll-up, să zicem, la o expoziţie, iar magazinul rămâne să găsească soluţii să le scoată din contabilitate într-un fel sau altul. Repet, e un exemplu ipotetic, s-ar putea la fel de bine să mă înşel, dar donaţiile în bani din partea unei companii către o facultate sunt aproape imposibile şi, din cauză că banii trec prin entitatea-umbrelă, nu ai nici o garanţie că ajung în întregime acolo unde ar trebui.

Şi ăsta nu e singurul exemplu de post necesar, ba eu cred că s-ar cuveni şi nişte posturi de marketing pentru nişte oameni care, în colaborare cu fundraiserul, să creeze pachete de promovare pentru sponsori, să promoveze proiectele etc.

Nu degeaba am spus de bonificaţii pentru asistenţi, lectori etc. Un asistent universitar, cel care duce, probabil, cea mai grea muncă în cadrul unei facultăţi, primeşte 1.200 lei. În general, îl mai salvează bursa doctorală, încă vreo 900-1.200, în funcţie de specializare, dar sunt nişte bani cu care, în Bucureşti, pur şi simplu nu poţi să trăieşti decent.

Între gratuit şi mod de funcţionare de tip privat

Revenind la Marius Bostan, ministrul este un pic pe lângă subiect. În cam toate ţările civilizate, a început o puternică mişcare ce promovează ieftinirea studiilor sau, pe cât posibil, eliminarea taxelor. Aici, există mai multe tipuri de discuţii, nu poţi să preiei un model de-afară şi să-l implementezi fără să socoteşti contextul local. Dar într-o oarecare măsură, Bostan are dreptate – dar nu când vine vorba de învăţământul de bază.

Modelul gratuit sau, în orice caz, ieftin din universităţile româneşti se dovedeşte destul de defectuos în sensul că educaţia universitară autohtonă scoate mediocri şi submediocri pe bandă rulantă. Să mai amintesc de concurenţa de la admitere când, anul trecut, la FJSC, se băteau opt pe loc, iar la Limbi Moderne Aplicate erau 80 pe loc? Câţi dintre ei chiar ajung să facă performanţă?

Trei sferturi dintre studenţii din România abia ajung pe la cursuri, iar de note nici nu mai discutăm. Din punctul ăsta de vedere, modelul vestic de învăţământ, cel pe bani, cu taxe sensibil mai mari, este mai eficient, căci cine intră la facultate chiar îşi va da interesul – sau, în orice caz, proporţia va fi mult mai mare – decât acolo unde taxa este simbolică şi, oricum, plătită de părinţi şi, prin urmare, şi dezinteresul mai mare.

Admiterea. Ce ne facem cu ea?

Desigur, aici trebuie discutat şi despre regândirea modului în care un student este acceptat la susţinerea examenului de licenţă, de la numărul de prezenţe obligatorii la notele primite. Ce te faci cu un student care n-a dat pe la şcoală, dar a plătit pe cineva să-i scrie licenţa şi termină o facultate cu o notă de trecere? Ce fel de specialist este? Ce cunoştinţe – pe bune – are acel licenţiat?

În ceea ce priveşte tendinţele din Vest, de eliminare sau micşorare a taxelor, cum ai putea să adoptezi şi să adaptezi modelul în România? Cum funcţionează acolo? Cum ar trebui să regândeşti admiterea? E drept că avem nevoie de cât mai mulţi oameni educaţi, care să înţeleagă cum funcţionează o economie a unei ţări – sau a lumii – şi care să nu voteze un Brexit după ureche, dar cum faci astfel încât să ai garanţia că absolventul chiar e pregătit în domeniul pe care se presupune că îl studiază?

Fireşte, cu un nou model de admitere – pe bază de examen, nu de dosare; aici e uşor amuzant, modelul pe bază de dosare a fost introdus ca să vină studenţi şi să se justifice bugetul primit de la minister – şi cu crearea unor noi baremuri, care să permită mult mai uşor exmatriculările celor care sunt dezinteresaţi. Şi cu noi şcoli, ca pe vremuri: ingineri şi subingineri, de-atâta ai studiat, atâta îţi permite diploma.

Iarăşi, dacă ne întoarcem la gratuit versus plătit, să nu uităm că Stanford, MIT, UC Berkeley, toate sunt pe bani buni şi tocmai acolo banii sunt cheltuiţi pe cercetare.

În loc de concluzie

Eu m-am referit strict la învăţământul universitar din simplul motiv că îl experimentez acum – l-am mai experimentat acum vreo zece ani, la Iaşi, unde trebuia să înveţi cursul profesorului pe de rost (doar la vreo doi, ce-i drept) sau să-i suporţi greţurile de individ cu doctorat (fără nici o glumă, pot să dau exemple). Însă ca să ajungi să repari învăţământul universitar trebuie să-l repari şi pe cel preuniversitar, ca să ai studenţi realmente interesaţi. Asta e vestea proastă.

Vestea bună e că nu contează de unde începi reforma, dacă de la preuniversitar sau dacă de la universitar. Dacă începi de la universitar, partea bună e că oferind nişte motivaţii sensibile, poţi produce noi generaţii de profesori pasionaţi – bine, asta cu condiţia să fie schimbată mizeria aia de modul psihopedagogic pe care-l treci copiind sau debitând tâmpenii, că oricum nu se prinde nimeni – care să ridice preuniversitarul.

În orice caz, învăţământul cere bani oricum ai da-o, iar noi ne vom plânge mult şi bine pe tema asta. Dincolo de orice, trebuie început de undeva. Altfel, vom continua să ne mirăm nu doar că la Bac s-au înscris doar jumătate din absolvenţi, ci că doar jumate din cei înscrişi au trecut. Adică, deh, vreo 23-25% dintre absolvenţii de liceu.

3 comentarii

  1. „Experimentez” și eu acum a doua facultate, și mi-e o silă de abia îi trec pragul… Facultate ce pregătește profesori pentru învățământul primar. Profesorii nu dau pe la cursuri, aș fi „optimistă” să spun că EI – nu noi – au 50% prezență. Calitatea este scăzută, evaluarea – de formă, și ajung să iasă de-aici oameni care nu știu bine tabla înmulțirii sau cum se folosește cratima. Și tu vorbești de calitate la învățământul preuniversitar? Cu cine? Cu cei 10-15 oameni care chiar muncesc, dintr-o serie de 90 de absolvenți??
    Nu de bani avem nevoie, aceia vor veni singuri. Avem nevoie de voință să schimbăm lucrurile.

  2. Asta ar trebui sa fie o scrisoare deschisa catre minister. Ai punctat perfect fiecare detaliu al invatamantului din zilele noastre.

  3. Revenind la baza, educatia e o marfa. Un singur furnizor are monopol. Costul e de min 6000 lei pe elev in fiecare an. Plus infrastructura platita de adm locala. Plus meditatii. Nu e gratis, nu e nicaieri gratis. Cineva plateste. Elevul direct, din impozitele viitoare. Daca vezi ca e o marfa, vezi ca solutia e mai multi furnizori. Un voucher de 6000+, unde ai fi mers, ce cursuri? Daca ORCINE ar putea sa isi faca scoala. Cel mai bun profesor de mate, cu cel… Sa isi faca scoala lor, sa aiba 10000 eur lunar salar. 4-5 materii pe an, ca in UK, dar bine invatate. Eu in liceu am avut 25 materii pe an. In faculta 16. E ridicol. Fara competitie oferta e minima si risipa maxima. Banii,banul e ultimul lucru necesar in invatamantul romanesc.