România. Dolce farniente.

La 18 ani de la Revoluţie, România şi-a atins obiectivele majore. Suntem ţară membră cu drepturi depline în NATO, ba am organizat la Bucureşti şi un summit de succes, iar soldaţii noştri luptă pe câteva fronturi pentru “apărarea democraţiei”. Suntem ţară membră a UE, avem reprezentanţi aleşi în parlamentul european, chiar dacă trăim cu ameninţarea măcar teoretică a clauzei de salvgardare, nu ne temem totuşi că vom fi vreodată excluşi. Rapoartele de la Bruxelles nu mai produc emoţii decât în cercuri restrânse, fără ecou în societate. Suntem convinşi că acceptarea noastră în UE este irevocabilă.

În economie, marile privatizări au fost definitivate, ba mai mult, au venit investitori care au construit de la zero şi au transformat în zone industriale terenuri pe unde altădată păşteau caprele ţăranilor. Pacea socială domneşte numai tulburată sporadic de răbufniri care sunt departe de convulsiile de altădată. Creditele la bănci sunt mai uşor de accesat decât în trecut, dovadă aglomeraţia de pe şosele, iar înghesuiala din numeroasele hypermaket-uri e un semn că prosperitatea nu mai e doar o valoare abstractă: a trecut din discursuri în viaţa cotidiană.

Idealurile născute din frământaţii ani 90 sunt de acum realizate. Nici o mare cauză naţională nu-i mai mobilizează pe români şi pe liderii lor. Mai ales pe cei din urmă. Sunt în sfârşit scutiţi de efortul de a mai privi în viitor. Nu mai au responsabilitatea de a pregăti ţara pentru examene dificile, nu mai riscă prin politica dusă destinul unei întregi naţiuni. Cel mult destinul propriului partid sau numai cariera personală.

Adversarii politici, procurorii sau grija propriilor afaceri pot fi cauza unor eventuale insomnii şi nu agenda publică lăsată în seama capacităţii de autoreglare a etablishment-ului. Pentru prima oară, politicianul român are de partea sa istoria pentru a fi un belfer. Obiectiv, nu-l mai poţi acuza de lipsă de energie în susţinerea unor proiecte naţionale, fiindcă aceste proiecte, istoric vorbind, nu mai există. România la nivel macro este o ţară aproape perfectă. Ca naţiune, nu mai aşteptăm nimic, poate doar victorii în fotbal şi o stare a vremii rezonabilă.

Am fi nedrepţi să susţinem că, pe acest fond de neangajare, politicienii şi-au pierdut obiectul de activitate. Lupta cu adversarii politici şi solicitările pentru diverse combinaţii rămân în vigoare, dar adevăratul mobil sunt fondurile europene, miliardele de euro pe care România trebuie să le înghită ca să se transforme acolo unde a rămas înapoiată. Miza financiară, şi nu principiile doctrinare, este forţa care pune în mişcare maşinăria politică, fiindcă banii, prin puterea lor de transformare, sunt în cele din urmă cel mai eficient instrument electoral. Uitaţi-vă numai la candidaţii care au câştigat la locale din primul tur: au reuşit să obţină voturile fiindcă au mişcat ceva în oraşul pe care l-au condus, iar asta au făcut-o cu banii pe care oraşul i-a pus la dispoziţie. Cu atât mai tentantă este puterea cu cât deschide uşa şi spre visteria europeană, nu numai spre bugetul local.

Lipsiţi de sarcini majore, politicienii sunt acum cei mai optimişti şi mai liniştiţi dintre români. Sunt primii care îţi spun că lucrurile merg foarte bine, dar în viaţa de zi cu zi, în România infinitezimală, se aude scrâşnetul dinţilor. În justiţie, unde zeci de mii de dosare aşteaptă ani de zile o soluţionare, nu mai suntem europeni; retrocedările sunt lăsate la cheremul unui soft; şpăgile ne ţin încă în umbra Fanarului; egalitatea în faţa legii e numai pe hârtie; cetăţeanul e o ficţiune; săracii se înmulţesc; bandiţii şi funcţionarii primăriilor colaborează; banii publici se topesc masiv pentru autostrazi inexistente. Enumerarea poate continua la nesfârşit.

Riscul stării de dolce farniente e acela că demobilizează, iar încântarea de sine ascunde viitorele dezamăgiri. România, chiar dacă şi-a văzut sacii grei în căruţă, e încă o ţară în construcţie, şi în realitate şi simbolic vorbind. Arderea etapelor, schimbarea rapidă a decorurilor îmbată, iar mizeria de orice natură poate rămâne neobservată. Să nu stăm scufundaţi în ea până la gât, în timp ce doar capul s-a strecurat prin fantă şi priveşte în paradis.

7 comentarii

  1. Bine punctat…

  2. Poate e cazul ca, pentru prima oara de la Revolutie, alegatorii sa voteze in functie de agenda lor meschin de umana: prosperitatea economica, speranta de a nu fi strivit de institutiile statului, dorinta de liniste si securitate.
    Tranzitia s-a terminat, lupta politica normala acum ar trebui sa inceapa.

  3. Asa este, pana si baronii locali sau imbogatitii prin tunuri isi albesc afacerile. Acum toata lumea e cinstita, nimeni nu spune cum a facut primii bani.

  4. De-a lungul timpului aceasta stare de dolce far niente a dus intotdeauna pe termen lung la un dezastru. Istoric vorbind toate organizarile sociale care “o duc bine pentru mai multe generatii la rand”, adica fara probleme care sa afecteze paturile sociale de jos, sunt organizari sociale care sfarsesc in haos (exemplu Imperiul Roman, sau Europa pre WWII). Chiar daca asta face ca totul sa para la fel, plecand de la observatiile lui Toffler, putem spune ca acum schimbarea vine nu de la alti oameni, ci chiar de la noi, care ne afectam pe noi insine (exemplu merg cu automobilul, si fac astm). Asadar in tot ce facem economic si social, efectele laterale, ajuns sa apara tot in ciclul vietii pe care o traim.

    Daca sunteti de acord pana aici, cred ca putem conchide multe, insa punctul pe care vreau sa-l fac este ca deja nu mai avem doar un raspuns, si ca daca farniente e real, si a vota cu unii inseamna atitudine, dar si de a nu merge la vot inseamna atitudine, si ambele pot fi pozitive pe termen mediu si scurt.

    Speram intr-o clasa politica care se schimba prin indiferenta alegatorilor.

  5. “Idealurile născute din frământaţii ani 90 sunt de acum realizate. Nici o mare cauză naţională nu-i mai mobilizează pe români şi pe liderii lor. Mai ales pe cei din urmă. Sunt în sfârşit scutiţi de efortul de a mai privi în viitor.”

    Cred ca sint necesare unele completari si nuantari… Proiectul pe 20 de ani de care vorbea Silviu Brucan in 1989 a fost infaptuit inainte dfe termen. Puterea politica delegata de secretarul general a nomenclaturii (in sens larg) a devenit putere economica autonoma, cu acces la fondurile occidentale.

    Partidele romanesti au fost constituite pina in 1992 (cu exceptia partidelor de uz personal (PC/PNG) de grupuri alternative care doreau o parte mai mica sau mai mare din beneficiile acestei tranzitii. Cum spuneam, pe de o parte procesul se apropie de final, pe de alta, aceste partide au reusit sa se inchida complet fata de electorat, pe ale carui umori au plutit pina acum in deriva ca plutele pe apa unui fluviu.

    O singura exceptie, clanurile mafiote reunite sub autoritatea consensuala a lui Iliescu. Ele au reorganizaat retelele obstesti-securiste intr-o eficenta curea de transmisie in ambele sensuri. Doar ca visul lor este revenirea la o eterna guvernare Vacaroiu, cu Florin Georgescu la tiparnita de bani si cu Teodoru la vinzarea flotei sau ce s-o mai gasi de vindut pe spaga.

    Altminteri tocmai de la 1 ianuarie 2007 au inceput marile provocari pentru societatea romaneasca, am recuzaut pe deplin in istorie. Trebuie ca macar acum sa ne identificam si sa ne valorificam prin negocieri politice si abilitati manageriale avantajele competitive in cadrul UE si in arena mondiala. Acum avem posibilitatea dar si nevoia urgenta de a remedia marile dezechilibre din societatea romaneasca, de a elimina falia care separa “poporul PSD” al lui Oprescu de “golanii” care l-au repus in functie pe Basescu.

    Daca politicenii de acum considera ca nu “mai au responsabilitatea de a pregăti ţara pentru examene dificile, nu mai riscă prin politica dusă destinul unei întregi naţiuni” inseamna ca sint pe deplin expirati si ca este nevoie urgenta sa gasim inlocuitori. Pentru ca timpul incepe sa nu mai aiba rabdare.

  6. ai dreptate in ceea ce spui..eu numai cand ma gandesc la “vilele” tiganilor din orasul meu ma trec frigurile…totusi…cred ca mai avem speranta(ma refer aici la tinerii nostri plecati in strainatate la studii)