România în anii crizei

Cei mai fericiţi români la sfârşitul acestui an sunt învingătorii alegerilor parlamentare din 30 noiembrie, mai ales novicii şi veteranii scăpaţi în final de ruşinea de a rămâne pe dinafară. Cei mai trişti ar putea fi perdanţii care nici în cele mai negre coşmaruri nu se vedeau excluşi din înaltul for.

Dar nu, cei mai trişti sunt şomerii crizei mondiale: criza a lovit pe neaşteptate, a năruit planuri de viaţă tocmai când ne era lumea mai dragă. Şomajul e inerent capitalismului, până la urmă şi criza economică face parte din ritmurile istorice ale capitalismului, dar criza asta nu pare să fie o trecătoare turbulenţă ci, după opinia unora, îşi va consolida poziţiile şi nu va ceda prea curând. Criza e inamicul comun care în loc să solidarizeze va produce conflicte.

Occidentul, un argument slăbit

În 1990, Occidentul era pentru noi un monolit. Apoi, am descoperit prima fractură: cea dintre SUA şi Europa de Vest. Am ajuns să internalizăm neînţelegerile dintre americani şi europeni. În 2004, Băsescu era proamerican (axa Bucureşti-Londra-Washington), Tăriceanu clama orientarea spre Bruxelles. O operaţiune de anamneză politică şi diplomatică ar releva destule momente care să ateste că Bucureştiul e un loc unde se ciocnesc curenţii americani şi cei europeni.

A doua fractură: unele state europene manifestă o simpatie pentru Rusia aproape derutantă pentru noi, care, cu numai câţiva ani în urmă, împărţisem lumea în două: Răul la Est, Binele la Vest. Acum, suntem parcă ceva mai lucizi: nu ne mai mirăm să întâlnim în Vest (ca să nu mai vorbim de propria noastră casă!) nu puţini prieteni ai ruşilor.

Economiile liberale occidentale au fost pentru noi reperul absolut şi sursa principală a argumentelor politice şi culturale cu ajutorul cărora am combătut moştenirea comunistă. Am trăit cu fascinaţia faţă de prosperitatea occidentală şi faţă de valorile civice înrădăcinate acolo timp de secole. Fără să cunoaştem exact raţiunile geostrategice care au făcut posibilă integrarea în NATO şi UE, ne-am bucurat de fiecare pas care ne-a apropiat de Occident. Prosperitatea şi normalitatea Vestului contra defectelor noastre moştenite din comunism, contra balcanismului nostru şi bizantinismului de origine fanariotă.

“Un Occident în criză clatină convingeri colective”

Am avut un singur ideal: exorcizarea tenebrelor atavice din miezul cărora au fost generate toate relele: corupţia, retardul cultural, înapoierea economică, frica, manipularea politică etc. Acum, criza, marea criză, vine tocmai din locul unde curgea laptele şi mierea. Vorbiţi-i de acum încolo românului de rând şi chiar celui mediu instruit despre superioritatea sistemului liberal occidental: mai sunteţi la fel de siguri în argumentaţie?

Occidentul ferm în ascensiunea sa a fost un reper absolut pentru ţările ieşite din comunism. Aveau spre ce să tindă şi, măsurînd distanţele economice şi culturale faţă de acesta, şi-au evaluat istoria contemporană. Un Occident în criză clatină convingeri colective, derutează societăţi care s-au construit pe argumente pro-occidentale.

Cele mai vulnerabile la discursurile anti-europene inevitabile sunt tocmai ţările din Estul Europei. Criza poate stimula comportamente politice care să pretindă strategii de salvare aflate în conflict cu sistemul european. Cele mai vulnerabile sunt valorile civice, juridice, culturale. Sinistra butadă de la începutul anilor 90: “democraţia trece prin stomac” ar putea reveni în actualitate.

Recăderea în bizantinism

Tema anticorupţiei, adică anihilarea “sistemului ticăloşit”, a schimbat puterea politică în 2004. Atunci a fost un vot cu o mare încărcătură morală. “Ţepele din Piaţa Victoriei” clamate de Traian Băsescu au reprezentat, în registru metaforic, aspiraţia românilor către o societate curată moral. România postcomunistă nu a avut numai obsesia prosperităţii, ci şi pe aceea, ce-i drept mai slab reprezentată din punct de vedere statistic, a salubrizării comportamentale a puterii. Mai exact, eliminarea corupţiei la nivel înalt.

Politicianul care se foloseşte de poziţia sa privilegiată pentru a trage foloase personale sau de grup, în detrimetul interesului public, a fost deconspirat ca figura cea mai indezirabilă a spaţiului public. După 4 ani, anticorupţia a ajuns o temă de care s-a ferit toată lumea. Accentele justiţiare nu au mai dominat alegerile parlamentare din 2008. Mesajele au fost cele mai edulcorate din toată istoria postdecembristă. Adio războaie morale! Linguşeala faţă de alegător a căpătat expresii mai temperate, plasate mai mult în zona unor ipotetice avantaje materiale: “Meriţi un salariu mai bun” sau, într-un registru sociologic vag credibil, “ei cu ei, noi cu voi”.

Criza economică va face uitate exigenţe morale active până de curând. Românii îşi vor uita hoţii, mai mult, vor fi indulgenţi cu ei, fiindcă vor recunoaşte în orice jaf o tehnică de supravieţuire. Or, tocmai exigenţele supravieţuirii în condiţii de criză ne vor bascula din nou în bizantinismul nostru abia camuflat de o glazură de europenitate.

Îmi este cunoscută formula “prosperitate fără morală”. Avea până mai ieri doza ei de adevăr şi un farmec propriu paradoxului, fie şi aparent. De acum, ne pregătim să plonjăm în tautologia: “sărăcie şi imoralitate”.

Tentaţia atomizării

Uninominalul, cu toate aberaţiile sale, a fost prima operaţiune de parohializare a politicianului român. De acum, parlamentarul e captivul unui colegiu electoral. Restul lumii se poate scufunda, colegiul lui să rămână intact şi să prospere! Mentalitatea parohială a politicienilor va submina conştiinţa unei Românii solidare. Vechile argumente fiscale vor fi reactivate. Politicienii din zonele prospere vor presa pentru diminuarea sarcinilor fiscale centralizate pentru a păstra in interes comunitar cât mai mulţi bani.

Criza stimulează astfel de tendinţe. Puterea crescută a “şefilor din teritoriu” va beneficia de argumente în plus. Situaţia este explicabilă nu numai economic, ci şi cultural. Două concepte moderne sunt în criză în postmodernitate: “individul” şi “naţiunea”. Conceptul de “comunitate” le slăbeşte pe amândouă. Comunitatea preia din prerogativele naţiunii, e – într-un fel – o naţiune în notă minoră.

Individul, prins în plasa realităţilor din zona unde trăieşte, nu mai are decât o reprezentare foarte abstractă a naţiunii din care face parte. Simptomatic este că singura entitate care focalizează pasiuni colective este echipa naţională de fotbal. La fel de simptomatic este că, la alegerile din 2008, tocmai partidele naţionaliste au rămas în afara legislativului.

Privit de la depărtare, ca să nu observăm detaliile compromiţătoare, avem acum cel mai european eşichier politic. Şi mai avem în faţă 4 ani de legislatură care au început cu o sintagmă rostită de un prea cunoscut personaj politic, sintagmă care sună aşa: “zona compromisului”!

1 comentariu

  1. “CRIZA” E “SANITARU” SISTEMULUI,IL DEBARASEAZA DE PARTILE “BOLNAVE” CARE “BLOCHEAZA” BUNUL MERS.FARA FUNCTIONAREA E IMPOSIBILA.ARE SI VICTIME.C’EST LA VIE.