S-a spart și Inclusiv

(Publicat inițial pe facebook) E un pic ironic că acu’ vreo două săptămâni mă gândeam că toate inițiativele jurnalistice independente pornite de tineri în vervă, idealiști, au eșuat. Mă gândeam în principal la Casa Jurnalistului. Azi aflu că și Inclusiv s-a spart.

Acu’ vreo doișpe ani, când eram tânăr și prost (aveam 23 ani, deh, sper să se ierte), spun asta cu toată rușinea, mă-ntrebam ce-l face pe Cristi Pantazi bun de redactor-șef la Hotnews, că era și ăsta un puțoi, avea cam vârsta mea de-acum. Acu’ mă uit în spate și ridic sprânceana de fiecare dată când văd idealisto-activiști de 25 ani care-și propun să rupă norii.

Și Casa Jurnalistului și Inclusiv sunt niște eșecuri din cauza lipsei de cunoștințe în ale managementului, atât de business cât și editorial. Cristi, ca și mine, a intrat în presă tot pe la vreo 19 ani, dar n-a mai ieșit. Și a trecut prin toate etapele unor businessuri de presă organizate, a avut modele de management etc.

Restul inițiativelor au fost făcute pe genunchi, fără o idee clară. De aia g4 merge, de aia Recorder merge, pentru că sunt făcute cu oameni, cu echipe care au învățat să lucreze în mod instituționalizat, cu oameni care-au avut de-a face cu administrarea unei redacții și care-au avut acces la cifre. La Recorder, de exemplu, e Răzvan Ionescu, pe care am impresia că l-am beștelit pe blog de câteva ori acu’ vreo zece ani, dar care a fost redactor-șef și publisher pe la ziare mari.

Îmi pare rău că Luiza și Victor au plecat de-acolo, dar Mako, la fel ca Ursulean, nu pare material de manager, și asta e din cauză că niciunul dintre cei doi n-a avut experiență de redacție mare, de ierarhie. Au pornit ca independenți sau aflliați unor publicații independente, fără o structură clară, spații conduse de valori, nu de proceduri, iar rezultatul e cel pe care-l vedem.

Am fost sceptic acu’ doi ani, când a pornit povestea Inclusiv, nu pare că m-am înșelat prea mult. Am citit cinci sau șase materiale și aia a fost. Pentru o redacție care a strâns peste o sută de mii de euro, care a produs o mișcare aproape virală prin bula mea, cu oameni care-au donat niște euro schimbându-și în profil locul de muncă să apară “works at Inclusiv” deși ei n-au treabă cu jurnalismul, dar vădit entuziaști, e o dezamăgire.

Azi aflăm că problema e la coordonator, a cărui viziune (sau lipsa ei, mai degrabă) a fost mai mult o ceață densă. Serios, de banii ăia se putea face mult mai mult. Dar na. În orice caz, eșecul ăsta ar trebui predat la FJSC ca exemplu de “uite ce se întâmplă când nu faci practică într-o redacție mare și te crezi mai deștept decât două sute de ani de experiență și organizare eficientă a unei instituții media”.

Acu’ vreo zece ani, compătimeam generațiile tinere care n-au avut ocazia să lucreze în printul de cotidian. Printul a fost cea mai bună școală de presă pentru mine, cu deadline-uri și cu limită de caractere, cu stat lïngă DTP și cu ședințe de redacție, cu stat peste program sau cu spart ușa mai devreme.

Acum, că printul a dispărut, îi compătimesc pe ăia care n-au avut ocazia să treacă printr-o redacție cu mai mult de zece oameni. Și îi compătimesc pe ăia proști ca mine acu’ 12 ani, care se-ntreabă de ce altul e mai bun de șef ca ei, că valori, că viezure, că brânză.

Experiență. Asta are unul de 35 față de unul de 25. Unul de 45 față de unul de 35. Și tot așa. De aia, în marile redacții de pe-afară, din Franța în Spania, UK sau SUA, rar ajungi redactor-șef mai devreme de 55 ani. Vorba aia, cine n-are bătrâni, să-și cumpere. Degeaba ești idealist dacă-ți lipsește pragmatismul pe care ți-l aduce vârsta.

PS: Vedeți și comentariile de la postarea inițială de pe facebook.