Scene din viaţa pictorilor naivi. “Fata mea îi măritată în Franţa şi pe criza asta mă tem pentru locurile lor de muncă”

Târg de Florii la Muzeul Ţăranului Român. Abundenţă de ouă încondeiate şi ceramică pictată. Domină mirosul de kurtoscolac şi de hamsii prăjite. “Ai scos ceva?“. “Slab de data asta!“. Un ţigan în straie ardeleneşti îmbie lumea cu ibrice de aramă. “Ce eşti tu, ţigan sau rrom?“. “Sunt rom!“. “Atunci nu cumpăr de la tine!“. Vin ecologic, dălţi, bice, turtă dulce… Pe undeva înduioşător, produsele de artizanat încarcă tarabele în spatele cărora meşteşugarii îşi fac socotelile: bani pentru rata la bancă, bani pentru copii şi nepoţi, bani pentru medicamente…

Un socru genial

La ieşire, un panou cu picturi naive. Lângă tablouri, o femeie cu basma şi ochelari. E Rodica Nicodin şi a venit din Brusturi, un sătuc situat la poalele vestice ale muntelui Găina. Tatăl ei, Petru Mihuţ, pictează şi el. Tocmai a negociat un tablou cu o clientă. “M-a rugat o prietenă din Detroit să-i trimit ceva cu iarna lucrat de dvs“. Au ajuns cu trenul şi s-au cazat la un hotel din Bucureştii Noi. Au cărat nişte genţi mari despre care nu ai bănui că ascund, sub fermoarele închise, tablouri splendide.

Rodica Nicodim
Rodica Nicodim

Socrul meu, Niţă Nicodin, m-o învăţat să pictez, Dumnezeu să-l ierte! Suferea cu inima şi nu putea lucra şi atunci s-o apucat de pictura asta naivă. L-or şi filmat pe atunci, îl chemau la Arad la expoziţii. El o vrut să facă satul celebru şi ne-o învăţat şi pe mine şi pe tata. Pe vremea aia, nu aveam lumină electrică în casă. Pictam la lampă.

Arta lor vine din comunism, dar nu a fost o artă propagandistică. Brusturi e un sat de munte, unde nu a fost colectiv, deci nici tractoare şi combine pe care să le picteze. Nefiind însă nici o artă protestatară, activiştii culturali au agreeat-o, mai ales că artiştii erau ţărani şi ilustrau perfect teza potrivit căreia “geniul creator” se manifestă şi la ţară, nu numai în mediile urbane.

După ce Niţă Nicodin a murit, au rămas Rodica şi tatăl ei, Petru, să picteze. Nu se uită în jurul lor ca să se inspire, ci mai degrabă îşi amintesc satul cum era pe vremea copilăriei lor. În tablouri, indiferent de anotimp, e redat un sat care nu mai este, un sat arhaic, aproape idealizat. Culorile vii dau senzaţia începutului de lume. Nimic nu tulbură ambianţa, veselia iradiază într-un peisaj cu pomi grei de fructe sau acoperit de zăpezi. Tablourile Rodicăi Nicodin, mai ales, sunt seducătoare, au desenul fin şi se vede că sunt lucrate cu minuţie.

În primul rând eu, sunt ţărancă. Am vaci, porci, îngrijesc de tot ce e în gospodărie. Apoi sunt pictoriţă. Mă apuc de lucru seara, după ce termin treburile. Pictez până la miezul nopţii, alteori mă prinde şi dimineaţa. Am câştigat şi ceva bani, am fost şi în câteva ţări străine, dar tablourile mele s-or dus mai departe şi fără mine.

Un sat fără noroc

La Brusturi a fost o mină de aur, închisă însă în timpul guvernării Năstase. Au venit, după aceea, nişte americani să exploreze zona, dar mina nu s-a mai deschis. Rămaşi fără loc de muncă, mulţi dintre bărbaţii din Brusturi au plecat în Italia şi Spania. Petru Mihuţ, şi el fost miner pensionat mai demult, spune că satul e aproape pustiu.

Petru Mihuţ
Petru Mihuţ

Mihuţ are un nepot care a lucrat ca şofer pe TIR în Spania. După ce a strâns ceva bani, s-a întors la Brusturi să înfiinţeze o fermă de vaci. A construit grajdurile, a cumpărat o instalaţie de muls şi 10 vaci de la un fermier din judeţul Arad. Vacile însă nu au dat laptele scontat. Deşi “mari şi frumoase”, l-au dezamăgit rapid pe noul fermier. Le-a vândut mai departe cu 700 lei exemplarul, deşi le achiziţionase cu 1.000 lei. A rămas cu cele 3 vaci pe care le avea dinainte pentru consumul familiei.

Petru Mihuţ îmi povesteşte cu amărăciune. Îl consolează însă că strănepoata lui, fiica şoferului de TIR, a învăţat să picteze. Cosmina e în clasa a şasea şi deja merge la târguri cu tablouri. De copiii Rodicăi nu s-a lipit pictura naivă. “Fetei mele i-or plăcut ştiinţele exacte. O terminat matematica la Timişoara, apoi s-o înscris la doctorat în Franţa. Fata mea nu a făcut şcoala cu bani, eu nu am avut bani să o întreţin, o avut bursă mereu şi s-o descurcat pe puterile ei. La început nu am vrut să se ducă în Franţa. Ce să facă ea acolo, o fată singură? O insistat şi s-o dus. Acum e căsătorită acolo cu un francez ai cărui părinţi sunt din Alsacia. Şi-or luat o casă cu credit şi tare îngrijorată îs acum cu criza să nu li se desfiinţeze locurile de muncă. Fata m-o asigurat însă că firmele lor îs bine. Au şi o fetiţă de un an şi jumătate. Mi-au promis că vin la Brusturi acum de Paşti“.

Băiatul Rodicăi lucrează în construcţii în Spania. Are 32 de ani şi amână pe cât posibil să se întoarcă în România, atât timp cât acolo găseşte de muncă. Femeia vorbeşte cu compasiune despre fiul ei. De câte ori vine acasă şi îi priveşte mâinile, ştie că viaţa lui nu e uşoară. Ar vrea să-l vadă întors în Arad, să-şi caute ceva de lucru pe aproape. Nu e convinsă că strânge bani în Spania. Ştie că banii câştigaţi se duc pe chirie, pe mâncare şi haine. Mai mult, în curând va fi tată: “De când am aflat că o să mai am un nepot, pictez în fiecare noapte. Poate am noroc şi mai vând din tablouri şi pot să-l ajut şi pe băiatul meu“.

Banii sunt în altă parte

Din forfota vizitatorilor care se scurg pe culoarul strâmt dintre tarabe se mai desprinde câte unul şi se uită la tablouri. “Sunt docomente din satul Brusturi, judeţul Arad“, îşi întâmpină Petru Mihuţ eventualii clienţi. E supărat că a vândut numai două tablouri. Fiica lui a vândut paisprezece. O doamnă care a schimbat două autobuze ca să ajungă la târg îl ameninţă că la ora 16 vine Barbara Nelson să-i cumpere nişte tablouri.

El nu ştie cine-i Barbara Nelson. Mai mult, el ştie că nu va veni nicio Barbara Nelson. E fantezia unei doamne plecate de acasă. O priveşte fără entuziasm şi îi dă o carte de vizită să scape de ea. Fiica lui a vândut paisprezece tablouri, el numai două: “Mai bine mă duceam la Muzeul Satului. Acolo vindeam mai bine. Pe aici văd că se vântură numai bişniţari”. Ar fi vrut, desigur, să dea mai multe tablouri decât cărţi de vizită.

9 comentarii

  1. Pai nu sti ca tablourile au valoare numai dupa ce mor pictori……

  2. cand am vazut cat ai scris, mi-am zis: hai sa trag un scan, ca e prea mult de citit o data. dar n-a mers, m-ai pacalit de data asta :D. mare bucurie ca mai sunt oameni vii in tara asta.

  3. ..din pacate nu avem programe guvernamentale, nu avem o promovare care sa poata aseza aceste valori autentice acolo unde le este locul. In domeniul culturii, al artelor multe sunt de facut , in mk, si nu se fac. Dvs, prin acest blogulet faceti o treaba buna, laudabila, si apreciez implicarea dvs.

  4. Chiar ieri am trecut prin doua localitati partial uitate de lume, si anume 23 August si Pecineaga. Am cunoscut niste oameni seci, majoritatea someri ce isi ineaca viata in alcool.

    In 23 August cei care au o precupare sunt pescarii. Problema insa este ca se ocupa cu braconajul. Si sunt invidiosi pe turci si bulgari, pentru ca de ei nu se iau autoritatile asa cum se iau de romani. In fine, complicata povestea. Am fost acasa la unul dintre ei. Intr-unul din putinele blocuri din 23 August, la ultimul etaj, un apartament cu trei camere, frumos amenajat, cu plasma, doua calculatoare si sistem audio. Aveau si masina. Vorbind insa aflu ca sotia lui a fost la munca in Italia pentru un an jumate sau doi, n-am retinut cu exactitate. S-a intors pentru ca nu mai mergea. Si pentru ca nu mai merge.

    Ne-a vorbit despre cate rude si cunostinte are la munca in Italia. Si cum si acum e sunata cu diverse oferte, dar mult mai sarace decat ceea ce primea la inceput. “S-a dus mierea care era la inceput. Oricum, bine ca am apucat sa facem tot ce ne-am propus”. Adica o casa si o masina. Nu stiu daca au copii, dar banuiesc ca da. N-am stat mia mult de doua ore la ei.

    De acolo ne-am dus la Pecineaga, un sat cu adevarat uitat de lume, cu case facute din pietre de mare si izolate cu balegar. Multi magari si multe oi. Si mai multi betivi.

    Concluzia mea trista a fost ca probabil ca asta e situatia in peste 60% din tara noastra. Oamenii aia pur si simplu nu au ce face in toata viata lor, daca inainte se mai ocupau de agricultura, schimbarile climatice din ultimii ani au dat peste cap si acest proces si nu se mai merita. Majoritatea stau si astepta sa apara investitorii straini sa le cumpere terenurile, ca asa au vazut la televizor. Ah da, am uitat sa specific ca peste tot sunt antene Boom sau Dolce.

    Ma bucur ca la o zi dupa ce am vazut o realitate trista din tara noastra sa citesc un articol despre oameni cu alte preocupari din zone si mai crude decat Pecineaga sau 23 August(unde se vorbeste foarte mult de o investitie straina pentru o statiune de lux).

    Povestea doamnei Nicodin este o exceptie care in astfel de medii ar trebui predata prin scoli. Pentru ca nu este o coincidenta faptul ca fata dumneaei a obtinut acea bursa la o facultate in Franta.

  5. @ myke, cam exagerat totusi, sa scoti procentul ala dupa ce ai vazut doua localitati deprimante..

  6. writeman, nu l-am scos doar dupa ce am vazut alea doua localitati. L-am scos dupa realitatea din tara noastra. De fiecare data cand merg pe undeva cu masina si trec prin sate, observ acelasi lucru. Plus ca nu difera cu mult fata de situatia de pe langa marile orase, chiar si de pe langa Bucuresti. Astia au fost mai norocosi, si-au vandut terenurile si multi au trait cativa ani de pe urma acelor bani.

    Chiar nu cred ca e exagerat cand spun ca 60% din Romania este asa. Pentru ca asta e viata in mediul rural. In fine, discutia e lunga.

  7. Picturile sunt grozave, foarte frumoase…. Intrebare De ce profesorii universitari din Timisoara desconsidera pictura naiva??? Ei mazgalesc ceva se poate atarna pe perete in diferite moduri si asta ei numesc opera de arta??? DE CE

  8. Super articol plin de realism si adevar, am dat din intamplare de el si parca o vad pe Rodica NICODIN si pe Petru MIHUT in fata tablourilor asteptand oamenii care sa le aprecieze arta.
    Un blog de urmarit.
    Satul romanesc il cunsoc bine, acolo am copilarit si acolo imi fac vacantele. Ceea ce cunosc eu seamana cu tablourile din imagine (in mai realist si mai actual).

  9. Inca un lucru de adaugat pentru myke, daca vrei sa vezi un sat frumos du-te in Ardeal, Banat. Mie imi plac foarte tare, chiar daca oamenii se plang, sunt (sau au fost) plecati la munca in strainatate, parca se degaja optimism si bucurie. Ce-i drept tocmai am vizitat regiunea… primavara, timp frumos, copaci infloriti, case frumoase, frumos ingrijite, liniste, oameni frumosi…