Schimbarea puterii, în România, la începuturi de secol (XX şi XXI)

Mă apucasem să scriu un text, dar, sper că numai din cauza căldurii, nu mi-a ieşit nimic. Postez, în schimb, câteva citate din corespondenţa regelui Carol I, analizată de Sorin Cristescu în cartea “Carol I şi politica României 1878 – 1912:”

“O schimbare de guvern, adică chemarea unui alt partid la guvernare, este aici mult mai gravă decât în Belgia, unde există tradiţia personalului funcţionăresc şi de aceea nu antrenează o schimbare generală. Aici totul se dă peste cap şi astfel statul este zguduit din temelii.”

“Suntem pe punctul să încheiem un mare împrumut, în condiţii destul de dure…”

“Mă îndrept spre o perioadă foarte agitată prin alegerile parlamentare care bat la uşă. Acestea se vor desfăşura cu o înverşunare fără precedent deoarece pasiunile politice şi ura partidelor au atins punctul de fierbere. Văd apropiindu-se chiar şi agitaţii de stradă care vor predomina.”

“Mă uit de sus şi cu dispreţ la aceste agitaţii.”

Regele era în siguranţă. Pe Majestatea Sa nu o suspenda nimeni.

5 comentarii

  1. dar i-au suspendat urmasul in 1947… care este si acum suspendat

  2. Carol I era cam cel mai tare din istoria noastra…

  3. si totusi … cu toate schimbarile de guvern din acea perioada, reglementata dupa 1895 prin “rotativa guvernamentala”, regatul Romaniei a progresat foarte mult pt ca atat Partidul National Liberal cat si Partidul Conservator isi doreau modernizarea tarii, diferenta era data de viteza cu care sa se realizeze acest proces.

    @joe – nu era, este cel mai mare

  4. In fine, in partea Dobrogei, el era.

  5. Imi cer scuze pentru postarea cam lunga dar cred ca o veti gasi interesanta.

    Nu putem trece peste scurtul mariaj dintre liderul politic şi Caragiale. Cităm din Lev Troţki România şi războiul balcanic, Editura Polirom 1998 pag.152-153:

    Remarcabilul satiric român Caragiale, care a murit anul trecut, … moravurile politice în comedia clasică O scrisoare pierdută… Generala lipsă de principii, prolixitatea fără idei, viclenia vioaie şi şantajul fără limite – iată părţile componente ale atmosferei moral-politice a României conducătoare… Toate cele trei partide româneşti sînt umbrite de spiritul lui Caţavencu şi al lui Farfuridi. Dar aceşti politicieni au atins triumful deplin în partidul takiştilor, oameni fără ziua de ieri şi cea de mîine, dar cu apetit proaspăt care cere recunoaşterea publică. Ei, şi ? Însuşi Caragiale, satiricul nemilos al „takismului” moral, a aderat pe neaşteptate la „takişti” cînd a avut nevoie, din considerente cotidiene. Acesta e mediul ! Bătrînul şef conservator Carp, un învederat reacţionar romantic, dar om cinstit în structura sa, s-a întîlnit imediat după aceasta cu Caragiale…
     Mi-a fost dat – a exclamat Carp – să trăiesc să te văd pe tine, Caragiale, în rolul lui Caţavencu !
     Ce vorbeşti, – a răspuns fără să clipească marele Caragiale – eu sînt Caţavencu? Nu, glumeşti ! Caţavencu este respectabilul meu şef, Take Ionescu. Eu sînt doar Farfuridi…
    După aceea, nu o dată, Caragiale a povestit nepăsător acest dialog, care a avut loc pe peronul gării din Ploieşti.

    Precizare: aproape sigur Troţki redă cele de mai sus după bunul său prieten Christian Rakovsky (vezi capitolul precedent). Esenţială este însă opinia lui Caragiale despre Take Ionescu.