Sistemul parlamentar românesc e greşit. Iată de ce

Prin filmele americane, vedem cum, în campaniile electorale, candidaţii merg şi stau -al vorbă cu talpa ţării. Merg în toate cătunele, se-ntâlnesc cu alegătorii în biserici sau în cârciumi, stau de vorbă cu ei ca să le ia voturile. De câte ori aţi văzut voi, în ultimii 27 ani, un singur candidat la Senat sau la Camera Deputaţilor care, în campania electorală, să se întâlnească măcar o singură dată cu alegătorii şi, mai ales, în ce an?

La modul practic, senatorii şi deputaţii români sunt obligaţi să aibă program cu publicul în principalele oraşe ale judeţului din partea căruia au candidat. Să zicem Galaţi: o zi pe săptămână, program de audienţe la Galaţi, în altă zi, program la Tecuci. În orice localitate din ţară, ziceţi sincer, de câte ori aţi găsit un deputat sau un senator la programul de audienţe?

ponta-somn

Sistemul electoral românesc e profund viciat şi din cauză că un candidat poate fi oricine. Dacă vrei să-l pui pe Laszlo din Covasna să candideze deputat la Sectorul 5, iese deputat că lumea votează partidul, nu candidatul. La fel, dacă pe Udrea n-o votează nimeni în Bucureşti, o trimiţi la Paşcani, cum s-a întâmplat data trecută (mă rog, în Neamţ, irelevant).

Cum poate un deputat sau un senator să reprezinte interesele alegătorilor din respectiva circumscripţie electorală, când el n-a călcat niciodată în comunitate şi habar n-are care-s problemele ei? Ce ştie Udrea despre problemele din Tg. Neamţ şi ce ştie Laszlo despre Ferentari? Şi ce-i interesează pe ei când nu-s în stare nici măcar să vină la programul de audienţe?

Pe la începutul anului, tot globul s-a arătat ultragiat că Jo Cox, membru al parlamentului britanic (un soi de deputat, dacă vreţi), a fost omorâtă în mijlocul drumului, unde nu o păzea nimeni. Nu păzea nimeni pentru că britanicul e obişnuit să intre peste reprezentant şi să-i ceară socoteală, iar un paznic înarmat l-ar ţine la distanţă. Şi asta contravine valorilor democratice britanice. La noi, cuvântul de ordine pare a fi “girofar.”

Cetăţeanul este egal cu reprezentantul lui, deputatul sau senatorul nu e mai cu moţ, e tot un rahat cu ochi, cu deosebirea că are o funcţie plătită din banii celorlalţi şi un mandat de îmbunătăţire a vieţii în comunitate, iar dacă nu şi-l duce la capăt, trebuie tras la răspundere.

Diferenţa dintre parlamentarii britanici (şi, în mare parte, şi americani, unde există un model relativ similar) şi cei români este că membrii fac parte din comunitate. În UK, de exemplu, dacă ai o problemă la tine pe stradă şi primarul s-a făcut că plouă, te duci la deputat şi-l tragi de mânecă, iar deputatul e obligat să-ţi răspundă într-un termen relativ scurt. Ce soluţie a găsit, ce se poate şi ce nu se poate face.

Doar că, spre deosebire de România, politica în Marea Britanie nu se face ca la noi, pe ideea ‘hai să mai votăm pe unul pe care nu-l cunoaştem şi la care oricum n-o să ne ducem cu jalba-n proţap”. Dimpotrivă, există nişte reguli destul de stricte care sunt respectate. Un politician care nu performează nu mai pupă încă un mandat, iar dezbaterea publică e la ordinea zilei.

Politicianul britanic e om de-ai cartierului, nu vreo somitate cu doctorat în Ştiinţele Securităţii aruncat într-un colegiu electoral de la mama dracului ca să pupe un loc în parlament, unde trebuie să voteze ce vrea şeful partidului pe banii noştri.

Or, sistemul nostru ne faultează zilnic. Avem senatori şi deputaţi care nu se întâlnesc cu oamenii, care efectiv nu fac nimic, care dorm în şedinţe atunci când nu se uită la porn pe tabletă, sau care pur şi simplu chiulesc. Or, dacă se vrea o schimbare, aceea e interzicerea candidaturilor unor personaje din alte judeţe şi trimiterea în Parlament a membrilor comunităţii.

E un exemplu foarte mişto într-un episod din House of Cards, când Frank Underwood se duce să negocieze votarea unui pachet de legi şi stă de vorbă cu un membru al celuilalt partid. I se răspunde că nu-i bai, votează, dar vrea să i se construiască în oraşul nu-ştiu-care, din statul pe care-l reprezintă, nu-ştiu-câte şcoli şi cinşpe autostrăzi (nu mai ţin minte ce, pun la pleznează).

Genul ăsta de negociere a intereselor locale nu există în România. În afară de UDMR, care mai ţipă din când în când,  Parlamentul, în România, e o gloată de maimuţoi şi marionete. Renault urlă de doi ani, deja, să i se facă autostradă, că altfel se cară prin 2020. A mişcat vreun singur deputat sau senator un deget, indiferent de partidul din care face parte? Evident că nu.

Judeţul Argeş are 591.000 locuitori, adică trei senatori şi opt deputaţi. Adică 11 voturi. Dacă te mai uiţi pe la vreo patru judeţe din zonă, ai vreo 10% din Parlament, oameni care ar trebui să aibă grijă de interesele comunităţilor pe care le reprezintă. Când îţi urlă 40 parlamentari de la partide diferite, că-şi văd interesul, parcă se mişcă şi partidul, că data viitoare, când vrei să treci, ca şef, o măsură populistă, ţi-o iei de la propriii membri.

Or, n-ai să vezi asta la noi. E o lipsă crasă de interes, iar asta nu se va rezolva până nu e schimbat sistemul. Până atunci, rămânem cu lichele, lipitori şi atârnache. Şi ne mirăm de ce nu votează lumea. Pe cine? Pe ăia care nu mişcă nimic?

Dacă vreun partid nou vrea voturi, asta trebuie să facă. Să vorbească cu oamenii. Cât mai des. Să le rezolve problemele. După care vor urma şi celelalte, că nu-şi permit să piardă voturi, se vor simţi obligate să urmeze exemplul şi să rezolve problemele, că altfel nu vor mai pupa puterea.

Scris de

Alex Mihăileanu

Alex Mihăileanu - Jurnalist din 2003, trecut pe la Business Standard şi Hotnews.ro, editorialist VICE România. Artist vizual în devenire.

12 comentarii

  1. Câteva observații am.

    1) Acum e vot pe listă, dar ultima dată a fost uninominal. N-a servit la nimic.
    2) Gabriel Biriș a încercat chestia în 2012. În mod strategic, a candidat în sistemul uninominal pentru colegiul de deputat cu cea mai mică suprafață din țară, și a mers din ușă în ușă. Omul chiar credea că are șanse, bazat pe feedbackul pe care l-a primit de la oameni. Rezultatul poate fi verificat. Iar astea le știu din presă și interviuri, și trebuia să le știi și tu.
    3) Jo Cox n-a fost ucisă în biroul ei, ci pe stradă! Dar, hei, de ce să lăsăm faptele să ne strice bunătate de atitudine, ce dracu!?

  2. Problema e modul de selectie a politicienilor pana ajung pe liste. Drumul normal al unui politician (de aici anormalitatea lui Trump care oripileaza o parte din America) este sa faci activism in comunitate dupa care esti cooptat in politica. Cei cu noroc, ambitie si de ce nu sarm, fac cariera in politica la nivel din ce in mai sus. La noi e pseudodemocratie unde selectia e strict clientelara. Primul politician in sensul civilizat al cuvantului la noi e Nicusor Dan. De aceea nici nu mai conteaza daca omul e cu adevarat, tehnic vorbind, capabil sau nu, daca e de dreapta sau de stanga, pentru ca e de fapt singurul candidat din Romania care poate fi luat in consideratie dupa etaloanele democratiei. Din pacate putini romani inteleg asta.

  3. @mihai: nu sînt vreun mare fan al lui Biriş, nu m-a pasionat, iar referitor la Jo Cox, ai dreptate, rămăsesem eu în minte cu ideea asta că parlamentarii britanici rar au paznici cu armă asupra lor, şi mi-am pierdut ideea pe drum (am modificat, mersi de corectură). Legat de votul uninominal, ideea în sine a fost bună, dar în practică, s-a votat tot ca pe liste. La alegeri, ar trebui, pur şi simplu, să dispară sigla şi numele partidului de pe buletinul de vot – asta e altă idee pe care am uitat s-o trec în text – şi să votezi în funcţie de cum ţi-aduci aminte de numele lui. Nu-ţi sună cunoscut că nu l-ai văzut la ochi? La revedere1

  4. Cred ca treburile merg si in sens invers: daca alesul din circuscriptia respective nu e de gasit, i se pot trimite cereri cu probleme prin scrisori/e-mail si de catre alegatorii respectivi. Insa conform regulamentelor specifice, raspunsurile nu au un termen clar stabilit (legea 96/2001 art.12 si art.37). Probabil doar daca se unesc mai multi din respective circuscriptie si trimit mai multe solicitari, atunci sa primeasca vreun raspuns. Desi exista stabilite sanctiuni privind absente din sedinte/vot/etc, sunt curios cati alesi le-au si primit (art.29 – 96/2001).

  5. De acord cu cam tot ce ai spus. Observatii:
    1. Eu as zice ca nu sistemul parlamentar, ci sistemul electoral este gresit.
    2. As adauga ca greseala (cancerul, vorba lui fi-meu) e mai in amonte.
    Cum au aparut partidele in Romania? De unde vin “politicienii”?
    In Romania formarea partidelor nu a fost naturala. Cand s-a format noua lume, de dupa ’89, cei care s-au ‘adunat’ sa formeze un partid, got it all wrong, au pornit gresit inca de la inceput; ei nu aveau nicio treaba cu comunitatea/comunitatile, si, cu atat mai putin, cu interesele acestora de ordin administrativ, social, etc.
    FSN, PNL, PNT…daca te gandesti cum au inceput, se explica de ce oamenii “de partid” fac cu totul altceva decat se asteapta de la ei. Ei nu au coborat niciodata la firul ierbii. Firul ierbii trebuie sa se catere pana la ei, daca are ceva de spus.
    Geneza partidelor nu a fost de maniera “functia creeaza organul”, cum ar fi trebuit, ci “ne trebuie niste partide”, pompieristic.
    Practic, iar ne-am procopsit, istoric vorbind, cu niste forme fara fond, incompetenta si inadecvarea celor mai multi politicieni fiind rezultatul inerent.

  6. @Alex: Ești ziarist bucureștean, iar articolul tău este despre cât de tare te deranjează că candidații nu merg la întâlnire cu alegătorii. Să verifici ce s-a întâmplat la ultimele alegeri în București ține de o minimă etică profesională, nu trebuie să fii fan al lui Biriș. Eu sunt fan Biriș și de aia țin minte povestea. Tu ești însă ziarist și scrii despre asta, așa că am pretenția să te documentezi despre ce scrii, chiar dacă nu ești fanul unuia sau altuia. Dacă nu scriam eu mai sus, ceilalți cititori te-ar fi crezut pe cuvânt de onoare că toți politicienii sunt la fel.

  7. @mihai: eu am cerut exemple de senatori şi deputaţi pe care i-ai văzut la biroul parlamentar. Biriş nu-mi amintesc să fi fost nici deputat, nici senator. Că una e-n campanie, alta e cînd ajung în funcţie. Şi Nicuşor Dan s-a întîlnit cu alegătorii, dacă e s-o luăm aşa.

  8. @Alex: De fapt, nu ai cerut doar asta. În primul paragraf, ăla evidențiat cu Arial de 14, ai vorbit despre antiteza dintre candidații americani și cei români. Iar în paragraful 3 ai vorbit iar despre candidați.

    Ceea ce îți reproșez este lipsa de rigurozitate. Scrie despre ce vrei, dar fă-o riguros, mai ales cănd dai sentințe categorice cu pretenții de cunoscător, precum ai făcut-o în titlu. Că altfel, e plină presa de “mie mi se pare că…”

  9. @mihai: cred că confunzi un blog cu presa. Apropo, blogurile au fost primele cu “mi se pare că” 🙂

  10. @Alex: pe bune? Tu chiar crezi că este fundamental corect să scrii articole de clasa întâi la ziar, și articole de clasa a doua pe blog? Ce crezi că transmite asta despre tine, ca om și ca ziarist?

    Și de fapt, de ce naiba mă mai cert cu tine? E blogul tău, poți să scrii ce vrei în el. E vina mea că-mi pasă și că cred că fac un serviciu public oferindu-ți un feedback constructiv.

  11. @mihai: nu mai scriu la gazetă de cîteva luni, dar lăsînd asta la o parte, care e problema ta cu articolul ăsta, de fapt? Că eu încă n-am reuşit să mă prind.

  12. Cârligul din titlu ne anunță că ai avut o revelație arhimediană cu privire la sistemul parlamentar românesc, pe care ne-o împărtășești și nouă. Citind articolul, constatăm că de fapt că unele premise pe care îți bazezi argumentația sunt parțial adevărate, ceea ce înseamnă, fatalmente, că sunt parțial false. Ori, dacă într-o demonstrație publică n-ai făcut nici măcar minima diligență să-ți verifici corespunzător informațiile de la care pleci, se ridică serioase semne de întrebare despre validitatea concluziei (recte: este într-adevăr sistemul parlamentar românesc greșit, sau doar Alex nu mai distinge între real și imaginar?) Dar asta doar într-un creier obișnuit cu incertitudinile. Pentru alții, reacția va fi doar “ce bine a zis-o Alex ăsta!”. Și pe urmă eu îți arăt că nu-i ok ce ai făcut, și tu te miri.