Sportul românesc, situația la zi: cât ne deranjează leafa de 22.000 euro a Cristinei Neagu?

Sportul românesc, situația la zi: cât ne deranjează leafa de 22.000 euro a Cristinei Neagu?

Cătălin Tolontan a ieșit, acum vreo două zile, cu știrea că Primăria Capitalei îi oferă Cristinei Neagu, cea mai bună handbalistă din lume, un salariu lunar de 22.000 euro. Ce e greșit în asta? În fond, cea mai bună jucătoare merită asemenea bani, nu?

Pentru un răspuns corect, ar trebui să vedem contextul. Sportul românesc e cvasiinexistent. Cine deplânge perioadele de glorie ale fotbalului, de exemplu, asta pentru că e cel mai urmărit sport din România, uită un aspect important: sportul românesc a fost finanțat integral de stat până pe la începutul anilor 2000, când cluburile au fost oarecum privatizate.

Mi-e mai simplu să exemplific cu fotbalul, așadar: “pe vremuri”, existau vreo cinci divizii. De la Divizia Națională, la Divizia A, B, C și diviziile județene. De la diviziile județene și până aproape de Divizia A (ulterior, devenită B, după redenumirea Diviziei Naționale în Divizia A), majoritatea jucătorilor erau amatori.

România nu are o istorie reală a sportului, ci una inventată în comunism. Amatorii din diviziile mici (abia când intrau în liga a doua începeau să se profesionalizeze) erau, de cele mai multe ori, oameni cu un minim talent și cu o maximă groază de muncă.

Dacă te uiți în istoricul fotbalului românesc, cam toate echipele erau înființate pe lângă fabrici și uzine, universități sau instituții de stat. Rulmentul Brașov, Universitatea Craiova, Farul Constanța, CFR Cluj, Flacăra Moreni, Gaz Metan Mediaș, Steaua, Dinamo, Rapid etc.

Sportul românesc în comunism

În lipsă de facebook și de Counter Strike, părinții își trimiteau copiii, ca să scape de ei, la cluburile sportive școlare. E deja de notorietate că la cluburile de rugby ajungeau, în general, bătăușii.

Unii dintre puștani ajungeau să facă o carieră din sport, mai ales în București, în celebrele “pepiniere” ale cluburilor mari (Steaua armatei, Dinamo poliției, Rapidul CFR-ului etc.). În provincie, majoritatea ajungeau împrumutați prin diviziile județene și, cu un pic de baftă, la cluburile din diviziile mai mari, mai ales că, în fiecare oraș, obișnuiau să existe cel puțin câte două-trei echipe, fiecare, de regulă, în altă divizie.

Până prin 2000, sportivii nu erau plătiți pentru performanță, ci aveau leafă călduță de la sponsor (uzina, ministerul etc.), al 13-lea salariu și niște bonusuri în caz de victorie. O motivație financiară reală nu a existat niciodată.

Să nu uităm, totuși, de anecdotele despre jucători de la Steaua luați cu japca (“Ah, ai 19-20 ani, joci la Târgu Mureș, dar… ghinion, tre’ să te luăm în Armată. Dacă vrei să scapi, joci la noi“) sau de la Dinamo (“Tac-tu nu conduce prea bine și am putea să-l scăpăm de niște amenzi, iar la tine se apropie încorporarea, vino tu la noi și te facem polițist după ce termini cu fotbalul“).

Când spun că sportul românesc – sau, în fine, sporturile mari – a fost practicat de amatori, mă refer inclusiv la cele de mai sus. În multe cazuri, a fost un soi de profesionalizare la locul de muncă. N-a existat niciodată o competiție adevărată între jucători, motivațiile au fost întotdeauna aceleași. Nici măcar salariul n-a diferit cu mult de la unul la altul. Un jucător de la Steaua nu s-ar fi putut transfera niciodată la Dinamo. Nici n-avea de ce.

Privatizarea fotbalului ne-a arătat cât de prost stăm la capitolul sport. Performanța anterioară se făcea pentru că fiecare jucător îl cunoștea de zeci de ani pe cel de lângă el. Coeziunea echipei era bazată pe obișnuință, iar rezultatele erau bazate pe familiaritate și mai puțin pe tactici și strategii. Gigel e acolo, îi dau pasă, dă gol.

Sportul în capitalism

Când a venit capitalismul în fotbal, antrenorii și-au dat incompetența pe față. Jucătorii noi nu s-au integrat corespunzător, unul câștiga mai mulți bani decât celălalt, când în sfârșit apărea o vedetă, fotbalistul era vândut la turci și așa mai departe. Ce performanță să mai faci când n-ai un antrenor care să înțeleagă toate mecanismele echipei? E și motivul pentru care perioadele bune ale Stelei, în ultimii 20 ani, au fost cele în care a avut antrenori străini.

În România, sporturile s-au bazat pe fuga de muncă și pe circul ieftin oferit de comunism. În Anglia, patria fotbalului, de exemplu, sporturile se bazează pe comunități. Poți, oricând, să-i strângi pe băieții din cartier, să înregistrezi o echipă de fotbal și să te înscrii într-o ligă. Strângi bani din bilete, compania lui John te sponsorizează pentru deplasări, crește capitalul clubului, faci transferuri, angajezi antrenor mai bun, promovezi în liga superioară.

La englezi, există zeci de astfel de cazuri, de echipe pornite cu amatori și ajunse la profesioniști pentru că au avut comunități care au venit la stadion și au sprijinit echipele. Succesul lor a fost o combinație de talent și business. Or, ce business poți să faci în România dintr-un sport când nici măcar oamenii nu mai vin la stadion, iar noi avem așteptări ca statul să finanțeze în continuare echipele?

Dincolo de entertainment (sau circ, după preferințe), sportul nu e doar o competiție între indivizi, echipe sau fani, e o competiție economică în sine.

Sport cu bani de la primărie

Pe românește, noi nu avem sporturi reale și, în nici un caz, sporturi de performanță pe bune. Nu există o competiție reală, cu mize și pentru spectatori, și pentru patronii cluburilor, și pentru sportivi. Avem un circ național transmis, pe zeci de milioane de euro, la televizor.

Acolo unde există performanță, nu se face din banii primăriilor, ci din bani privați. Simona Halep, de exemplu, face performanță pe banii ei, nu cu ajutorul consiliului local sau județean de la Constanța.

Or, nu poți să ai pretenția unei divizii/ligi performante, care să trimită echipe în campionatele europene, când jucătorii nu au o motivație suficientă. E și motivul pentru care, la Steaua, joacă brazilieni. Steaua nu (mai) are de unde să ia fotbaliști din România.

Nu poți să cumperi un jucător bun de la Iași pentru că jucătorii de la Iași nu au o motivație să facă performanță, leafa din banii primăriei e simbolică, iar la finalul carierei, pe la 35 ani, se trezesc șomeri. Și, per total, pentru că fotbalul privat (Becali) nu face business, ci face bișniță – iau jucătorul de-aici, îl plimb la trei meciuri prin UEFA Cup sau Champions League, și-l vând la preț dublu.

Cazul Cristina Neagu și salariul de 22.000 euro

Prin urmare, e justificată leafa de 22.000 euro a Cristinei Neagu? Raportat la performanțele ei, probabil că da. Raportat la situația economică din teren, nu. Cristina Neagu nu ar trebui să ia acești bani de la un club finanțat din banii contribuabililor, ci ar trebui să-i încaseze de la un club privat.

De ce nu există cluburi private? Pentru că acum avem facebook și Antena 3 pentru circ, iar sportul nu a mai fost de interes pentru popor. În România, nu a existat niciodată un interes real pentru sporturi. A fost o diversiune, o distragere a atenției de la foame. Când ne-a izbit realitatea în față, ne-am trezit că performanța se face pe bani, nu pe capace de bere de la primărie sau de la Armată.

Să nu ne înțelegem separat: nimeni nu-i contestă valoarea Cristinei Neagu și nimeni nu-i contestă dreptul de a încasa acești bani. Discuția ar trebui să fie un pic mai profundă și ar trebui să înțelegem că sportul real nu se face cu mărunțiș din bugetul local. Performanța se face cu bani privați, într-o competiție economică pe bune, care, întâmplător, oferă și un spectacol de calitate.

Restul sunt discuții inutile.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

1 comentariu

  1. as adauga 2 chestii:
    1) exista un dezinteres general fata de sport. odata auzeam cum echipa olimpica de innot pescuieste prezervativele din bazin inainte de antrenament. despre nu-s ce gimnasta ce a ajuns sa se prostitueze in germnaia se vorbeste ca face un lucru rau. nu se vorbeste de faptul ca pentru a fi performante sunt infometate, ca pentru copilele care sunt ciocolata este o interdictie (pe langa altele) si ca tot in numele performantei trebuiesc sa ramana pitice. Apoi o astfel de copila care isi sacrifica anii de liceu nu vad cum ar putea lua bacalaureatul si gasi apoi un job decent. si nu-s ce gras pe post de instanta morala o comenta pe gimnasta ajunsa prostituata, desi nimeni nu se intreaba de ce in prostitutie se ajunge si impinsa de nevoi. si cu ce a ajutat-o grasanu sau statul ca sa o condamnam pentru o metoda de castig reprobabila social. Johannis a felicitat echipa Romaniei de scrima pentru rezultate stralucite dar putin stiu ca fetele si-au platit ele insele pana si autobuzul care le ducea la meciuri. un alt caz de scarba e cum mircea bahtea s-a ratoit la o olimpica de Judo fiindca nu s-a dus de dimineata la vot de demis basescu. si de ce n-a votat ‘jos’. normal, in competitie te gandesti la dat presedintele jos, nu-i asa? Tenisul profesionist e scump la capitolul cheltuieli. un tenismen relativ mediu spunea ca nu va merge la Wembley pentru ca cheltuielile sunt mari, taxele din castiguri sunt mari si daca nu se califica pe pozitii medii risca sa iasa in pierdere. Va place de Simona Halep? la inceputuri parintii ei si-au vandut mica afacere pentru a o sprijini intr-un sport scump. ea si-a micsorat sanii.
    nu mai vorbesc de fotbal, care e prilej de a sta pasiv la televizor si a bea bere (asta ca plus pentru ironia fina producator de alcool mare sponsor de evenimente sportive).
    Cel mai mare castig pe care l-am auzit a fost cum Tiriac a dat masini pentru un lot olimpic, cred ca prin 2000 sau 2002.
    2) invidie, gelozie, ura induse ‘stiintific’. declarativ comunismul se bazeaza pe ‘ura de clasa’ si vrea sa instaureze ‘dictatura proletariatului’ si distrugerea ‘micii burghezii’. practic chestii de genul asta de ranchiuna au alimentat ‘razbunari’ atat in epurarile din crearea uniunii sovietice cat si distrugerea claselor sociale care putea gandi liber in tarile din lagarul comunist. practic s-a creat o masa de oameni in care daca unul are talent trebuie sa hamaleasca comunitatii si nicidecum sa aiba mai multe recompense bazate pe merit. la extrem oamenii competenti sunt tratati in scarba ca sclavi. marele castigator al acestui imbecilism promovat in popor este tovarasul ilici, pardon, iliescu, dupa romanizarea numelui lui lenin. bunicuta s-a branduit ‘sarac si cinstit’ ca sa castige simpatia clasei pe care avea sa o faliminteze. ‘sarac si cinstit’ inseamna om incapabil sa si intretina decent, un incompetent care abia merita sa traiasca, dar marea masa de votanti si-au gasit alinarea saraciei proprii in saracia autodeclarata a sefului statului. a ramas mai departe invidea si ura pe cei care pot realiza ceva.
    3) si acum vine tolontan cu un subiect bomba de presa de scandal: e bine ca o handbalista bugetara sa fie platita x? unde x inseamna fabulus pentru multi, dar plevusca pentru putini? pe un teren in care se intampla chestiile 2 de mai sus, normal ca o astfel de mancare de maro va distrage atentia publica si va fiu un non-subiect de ‘dezbateri’. in fond democratia aduce prosperitate daca cei care voteaza sunt echilibrati psihic. daca marea masa are complexe ilogice, prosperi vor fi aia care stiu sa le activeze. felicitari tolo, sunt curios cat castigi tu si ce salariu ar crede fanii tai ca meriti.
    4) bonus: nu mai tin minte, am citit cu multi ani in urma interviu cu o mare atleta, cred ca Iolanda Balas. povestea cum comunistii o apostrofau ca de ce a luat 4 medalii de aur, ca pentru fiecare medalie statul trebuia sa ii dea o anumita suma de bani, dar nu are bani de toate 4 medaliile asa ca ii da jumate din suma. ca si Alice din Tara Minunilor, alergam cu trecerea timpuluii dar ramanem pe loc.