Evoluția PR-ului românesc în ultimii zece ani și starea lui în 2019

Evoluția PR-ului românesc în ultimii zece ani și starea lui în 2019

Scrisesem vreo 20 paragrafe, dar am decis să scurtez textul și să las doar niște bumbi. Mă știți, sunt băiat finuț, nu folosesc cuvinte de maidan, da’ textul ăsta cere câteva.

  • 2007 – ce dracu’ sunt bloggerii ăștia și de ce îmi apar în rezultatele din Google de tre’ să-i trec în monitorizări, să-mi iau panică de la client?
  • 2008 – hai să le trimitem și lor comunicatele, că deja a început să se împută treaba și ne întreabă clienții de ei și primim mui în articole
  • 2009 – hai să propunem clienților campanii cu bloggeri, că deja au început să se ducă competitorii la ei și au și rezultate
  • 2012 – dă-l dracu’ de buget, hai să facem evenimente, mai puține campanii, mai mulți bani băgați în cluburi, că deja conferințele de presă sunt plictisitoare, plus că bloggerii ăștia sunt muiști: ne-am împrietenit și, după ce-am profitat de ei, acu’ nu mai vor să scrie pe gratis
  • 2014 – băi, clientul nu vrea, n-avem buget
  • 2015 – uuuh!, vloggeri!, să facă cineva media-plan-ul!
  • 2016 – ah, știu, ai vlog, dar clientul n-are buget, da’ uite, vino la evenimentul nostru, că-ți dăm un stick USBl; ah, mai există bloggeri și vor și ei comunicatele?, dă-i în pula mea, scoate-i de pe liste
  • 2017 – dă-i dracu’ de vloggeri, instagram!, influenceri!, clientul vrea influenceri, să facă cineva media-plan-ul!
  • 2019 – băi, asta cu influencerii de pe instagram nu prea mai ține, n-aduc click-uri, chiloțăreală, labagii mulți, vânzări deloc… ce e nou? Ah!, TikTok!, să mergem la client, bugete, pregătiți media-plan-ul!

Bonus, apropo de comportamentele din PR (nu neapărat agenții, și de la clienți):

  • băi, mă piș pe evenimentul vostru la care nu m-ați chemat, da’ trimite și mie comunicatul că vreau sincer să scriu despre chestia aia – ah, nu, stai, că de fapt clientul a făcut lista, stai că-ți trimitem acum comunicatul și o să le primești și pe următoarele, promitem solemn! – bullshit, ăla a fost fix ultimul comunicat
  • uite, am contractul ăsta, dă-mi factură și dă-mi jumate înapoi cash – parandărăt
  • ce vrei?, comunicat?, marș de-aici, nu-mi place de fața ta – om de comunicare dintr-o companie franceză mare, cu vânzări serioase, fază reală
  • ce vrei?, comunicat?, îmi pare rău, da’ n-ai suficienți followeri pe instagram – da’ am 20.000! – hai, marș d-aici, n-ai destui – altă companie franceză mare, cu vânzări serioase, fază reală
  • șef comunicare ditai compania, parandărăt de la agenția de comunicare
  • alți oameni de comunicare, parandărături de la “influenceri”
  • avem campanie, dragă agenție, o vrem pe influencerița aia; cum, n-a produs nimic în campania trecută?, păi mai cheam-o o dată, că poate po’ s-o fut

Și multe altele din aceeași categorie. Și situațiunea e cam în felul următor: mizeriile astea se află. Lumea vorbește. WhatsApp-ul duduie, Messengerul de la facebook la fel, bârfele circulă dintr-o agenție în alta, de la client la client, de la blogger la vlogger la influencer și-napoi.

Le aflu eu, mutat de un an de zile în Anglia.

Tre’ să fii, efectiv, tâmpit să mai faci mizerii de genul ăsta în ziua de azi. E ca și când ai ieși în piața publică în curu’ gol și ai urla în gura mare că vrei un gang bang.

Și nu vorbesc doar de agențiile și de clienții mari din zona mea de interes, vorbesc de clienți inclusiv din zone care mă lasă rece (gen cosmetice) despre care aud că fac mizerii. Băi, voi sunteți întregi la minte? Serios, acu’. Voi sunteți sănătoși la cap?

Că am o veste proastă: agențiile or să se transforme în full-service și-or să vândă “influenceri” pe conturile de instagram ale angajaților, că deja e plin de piariști cu câteva mii de followeri pe facebook.

Pentru că obiceiurile de consum se schimbă și pentru că trendul global este către paywall-uri și către donații pentru a-i sprijini pe oamenii pe care-i urmărești.

În doi ani de zile, o să faceți campanii pe contul de instagram al directorului de comunicare burtos, muritor de foame, cu poze de la sală, promovându-vă produsele de lifestyle scumpe și pe care el își permite să le folosească doar pentru că le avea ca stoc de giveaway la ce obișnuia să fie eveniment de 20.000 euro cu cinci fufe și trei alde Otravă cu 300 unici pe zi.

Vestea proastă e că media își recapătă independența. Că toate mizeriile de genul “dă-l în pula mea de blogger/vlogger/influencer/publisher cu rezultate“, când v-ați văzut cu saci-n căruță și v-ați prins că raportul de putere, post-criză, s-a schimbat în favoarea voastră și că aveți la mână publisherii afectați cel mai mult de tăierile de bugete, se întorc fix împotriva voastră și-a clienților voștri.

O să căutați să vă publicați comunicatele și-o să primiți reply cu “marcă banul“, “dar stai, dar eram prieteni” și răspuns “frate, frate, da’ brânza-i pe bani“. Și când o să găsiți buget, după ce timp de zece ani ați făcut temenele în fața clientului și l-ați pupat în cur promițându-i că-i fentați pe proști și produceți apariții fără pic de investiție, o să vă treziți cu răspunsuri de tipul “marș, mă, de-aici, eu nici măcar nu mă ridic din pat pentru banii ăia“, adică fix alea pe care le primeați de la ăia pe care i-ați pupat în cur când v-au puțit cei dinainte, dar care, ce să vezi, erau noul val, the place to be.

Știu, știu, “muistul de Mihăileanu” (trademark ca. 2011), dar asta e realitatea din PR, o deprofesionalizare masivă, prostituție profesională, o adâncă durere-n cur față de nevoile clientului și o nepăsare și mai mare față de rezultate.

Nu mai trăiesc din blog de câțiva ani, nu o să mai trăiesc din blog prea curând, mă recalific la locul de muncă, veniturile mele vor veni din alte părți, traficul pe blogul ăsta e neglijabil, deci nu produc rezultate, mă lasă fix rece reacțiile.

Vai, n-o să mai am campanii la alea câteva mii de afișări pe zi pe care le produc după ce n-am mai scris zilnic timp de trei ani.

Însă aș putea să fac o listă lungă de agenții de la care nu mai primesc nici un comunicat fix pe principiul bumbului ăla cu 2016 în față.

Și evident că pot să fiu muist până la capăt și să dau mailuri direct la șefii de agenții, că am mai făcut-o și în trecut și îi cunosc personal probabil pe 90% din top 20 agenții, să le bat obrazul că nu-i costă nimic să mai adauge un om în listă, unul care, întâmplător, ar putea găsi o informație utilă în comunicatele lor.

Dar care-ar fi scopul? Nu câștig nimic și oricum nu se schimbă nimic. Iluzia e prea mare că totul va fi bine. Dar nu, nu va fi. O să se întâmple fix ce-am scris în alea vreo cinci paragrafe de mai sus de ăsta. Cititorii încep să se implice, iar toată distracția de până acum se va transforma în lacrimi. Vai, dar nu ne mai publică nimeni. Var, dar sunt prea scumpi. Well…

Doar mi-am adus aminte că pierd prea mult timp pe Netflix și că îmi ajung prea multe căcaturi la urechi. Dacă m-aș apuca să le pun pe toate aici, ar fi jale. Și nu doar mie îmi ajung la urechi. Mie doar se întâmplă să nu-mi pese.

PS: Evident, există și profesioniști. Și-n agenții și la client. Din păcate, încep să fie din ce în ce mai rari.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

2 comentarii

  1. tl;dr, oamenii de PR uneori se cred niște mici dumnezei, cum se cred cei care reprezintă wizzair.com în România și nu îmi trimit comunicatele pentru T2T.ro, deși uită că sunt într-o piață globală în care dacă nu ne trimit ei comunicate, o vor face cei din central, din HU.

  2. Eheee, eu nu mai public niciun comunicat fara cel putin o sutica ;)
    Vorba ta,da-i in plua mea, sa-i publice cine vrea pe gratis, nu eu. Traiesc binisor din donatii si nu trebuie sa ma mai umilesc eu asteptand dupa banii care mi se cuvin de la piaristele lu peste prajit.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.