The revolution will not be televised. Se va da pe Twitter, pe hashtagul #occupy

La fel ca orice legendă cu sîmburele său de adevăr, fiecare revoluţie are un sîmbure nobil. Însă acel sîmbure nu prea depăşeşte stadiul de puiet. E drept că, pe lîngă el, se dezvoltă, de fiecare dată, altă floră, iar fauna îşi schimbă obiceiurile astfel încît să profite de noua generaţie de plante. Se dezvoltă o junglă, de fiecare dată diferită şi de fiecare dată la fel, pe care o curăţăm ciclic, cum altfel?, printr-o altă revoluţie.

Personal, sînt fascinat de perioada post-modernistă şi de revoluţia culturală începută în anii ’50, de la mişcarea beat şi pînă la new wave. Şi acolo se opreşte revoluţia muzicală. Şi, odată cu ea, revoluţia culturală ia o pauză binemeritată, dar mult prea lungă, pentru că este înlocuită de revoluţia tehnologică, proaspăt ieşită – adică de vreo 10-15 ani – din stand-by. E inventat microcipul şi, de aici încolo, gradul de avansare a tehnologiei se dublează la fiecare doi ani, ritm demonstrat matematic.

Repetiţia

Cine spune că istoria se repetă, nu se-nşală. Uitaţi-vă un an, doi ani, în urmă şi comparaţi stilurile care v-au sărit în ochi. Cel mai simplu este să te uiţi la evoluţia vitrinelor magazinelor de haine. Ştiu, sună dubios şi pare că n-ar avea nici o legătură, dar, într-un fel, undeva, există o conexiune între marketing şi ce se întîmplă în prezent pe la oamenii serioşi, care pun de-o revoluţie – deocamdată – de catifea. Încerc şi-o explicaţie.

Ciclicitatea istorică se vede, cel mai uşor, în modă. Din anii ’90, cînd n-aveam cablu, şi pînă în prezent, cînd am cel puţin 100 de canale, văd la ştiri, în primetime, materiale despre prezentări de prin “capitalele modei”, ale designerilor care s-au inspirat din nu-ştiu-ce perioade ce revin. Cam acelaşi lucru s-a întîmplat în ultimii doi ani în creaţiile comerciale şi super-comerciale (branduri de masă, precum H&M, Zara şi celelalte, din aceeaşi categorie de preţ, pînă-n Tommy Hilfiger, care deja ţine de peste medium).

Ca om pasionat de culori – şi ca pseudodesigner ce mă autointitulez -, n-am putut să nu văd cum, în doar doi ani, am trecut – în vitrine – prin anii ’50, prin anii ’60, iar acum ne îndreptăm vertiginos spre începutul anilor ’80. Ultima oară cînd am intrat într-un mall, acum vreo două săptămîni, se purta hippie. Magazinele arată la fel în materie de game de culori folosite de designeri, că doar de aia se cheamă să fii în trend.

Woodstock

Dintre toate revoluţiile secolului trecut, flower power a fost, din punctul meu de vedere, cea mai importantă. Şi cea care a avut cel mai mare ecou. A obligat oamenii să se despartă de prejudecăţi şi să accepte diversitatea culturală, de la cea religioasă şi pînă la cea sexuală. Exponenţii schimbării sînt chiar Lennon şi Yoko, acel cuplu ciudat – la vremea lui – pe care nu l-au acceptat tocmai fanii Beatles, adică exact fanii revoluţiei şi ai schimbării. În subconştient însă a reprezentat ceva: nevoia individuală de a fi acceptat în societate este direct proporţională cu gradul de respingere ce vine dinspre societate. Concluzia, devenită ideea de bază a revoluţiei, este “acceptă-i pe cei din jur aşa cum sînt pentru a fi, la rîndul tău, acceptat“.

Acceptarea a însemnat noncombatul, lipsa revoltelor violente. Niciunul dintre teoreticienii mişcării hippie, dacă o fi existat vreunul, nu şi-a imaginat, probabil, cît de mult se va schimba societatea datorită ideilor lor. 30 de ani mai tîrziu, ne-am transformat, la modul general vorbind, într-o societate politically correct, unde eşti acceptat aşa cum eşti, unde nimeni nu se uită urît la tine şi în care ţi se oferă şanse egale. Desigur, la un nivel teoretic, cîtă vreme, în practică, schimbarea nu va fi nicăieri sută la sută, cu atît mai mult cu cît societăţile sînt limitate de factori precum arealul geografic, istoria, limba vorbită, religie şi aşa mai departe.

Indiferenţa

Într-o societate precum cea americană, unde idealurile de bază ale mişcării hippie s-au împămîntenit – egalitate, acceptare, şanse egale, love & peace la scară medie, de comunităţi -, efectul revoluţiei s-a văzut în modul în care a evoluat societatea în bine. În acelaşi timp, reversul acceptării este că a cultivat indiferenţa. “Eşti femeie/negru/homosexual/etc. şi vrei să lucrezi în acelaşi loc cu mine, e OK, te accept, pentru că avem şanse egale” a devenit “Toţi avem şanse egale, aşa că nu-mi pasă dacă eşti femeie/negru/homosexual/etc“.

Asta, coroborată cu cea mai puternică propagandă din toate timpurile, “visul american”, a condus la ce vedem acum. Din anii ’30, cînd a fost folosită pentru prima oară sintagma, trecînd prin campaniile anticomuniste din anii ’50, ideea a fost reluată de Martin Luther King şi a atins apogeul în anii ’80. Pe scurt, ideea se defineşte prin “a trăi bine şi a avea tot ce-ţi trebuie este un drept“, nu un privilegiu. Dacă în comunism era considerat mai degrabă un privilegiu, cîtă vreme Lenin a spus că toţi oamenii trebuie să fie egali, deci roboţi identici, dreptul americanilor a crescut competitivitatea.

Interesul principal a devenit bunăstarea individuală, iar principiul acceptării, împămîntenit, a devenit parte din mentalitate. Odată cultivat individualismul, a fost speculat şi mai mult spiritul consumerist, iar advertisingul a început să vîndă mult mai uşor. Dreptul de “a avea” a devenit dreptul “de a avea orice, oricînd, oricum”, ceea ce a promovat creditarea. Mai departe, ştiţi povestea. Însă ce e interesant e că indiferenţa cultivată de individualism a dus la ceea ce se vede astăzi pe sticlă: “Eu trebuie să am, deci fac credit la bancă, iar dacă banca face bani, iar directorul ei primeşte bonusuri uriaşe, nu-mi pasă“.

Noul flower power

Cînd a venit criza, a început să le pese. Pe moment. Stilul de viaţă, pentru vreo trei sferturi dintre americani, nu s-a schimbat în foarte rău, ci doar în “ceva mai prost”. Indiferenţa a continuat, statul american a salvat băncile, iar şefii lor şi-au văzut de treabă şi au continuat să încaseze bonusuri. Ce se vede acum este doar începutul unui nou trend, al unui nou flower power, însă încă nu ştim dacă florile sînt incluse.

Într-o criză, fie ea economică, financiară sau emoţională, cînd treci printr-o perioadă proastă, ca să-ţi revii, începi să-ţi aminteşti perioadele bune. Exemple sînt destule, începînd cu ştirile de anul trecut, cu americani, spanioli, greci, români vorbind despre cît de bine era înainte de criză. Un exemplu şi mai bun este cînd eşti părăsit de partener: perioada de recuperare începe cu amintiri despre vremurile frumoase. Acelaşi lucru se aplică şi în cazul crizei prin care trecem.

Este o criză a consumerismului înainte de orice. Nivelul de trai a fost, multă vreme, direct proporţional cu consumul, cu volumul vînzărilor. Cercul vicios, pe cît de valid şi de legitim este, e cunoscut de toată lumea: consum înseamnă încasări, încasări înseamnă stimularea producţiei, stimularea producţiei înseamnă locuri de muncă, locuri de muncă înseamnă lefuri, lefuri înseamnă consum.

O sumă de factori

Acum, să tragem linie şi să vedem care-s cuvintele cheie. Avem următoarele, nu neapărat în această ordine: acceptare, indiferenţă, criză, recuperare, revoltă, ciclicitate, consum. Chiar vorbeam cu nişte oameni, în ultimele luni, despre cum trecem, cu o viteză uimitoare, prin toate perioadele de bază ale culturii celei de-a doua părţi a secolului trecut. Pentru scurte perioade de timp, pe lîngă hainele din vitrine, dacă aţi urmărit presa de-afară, şi comportamentul a fost oarecum similar.

Pentru că, atunci cînd treci printr-o perioadă proastă, încerci să-ţi aminteşti perioadele bune. Iar în mentalul colectiv, perioadele bune – şi ne referim la motorul economiei mondiale, nu la România – sînt cele din anii ’50 pînă în anii ’80. Ceea ce au priceput cu precădere designerii. Poate sună dubios, dar nu mă refer exclusiv la designerii de haine. Tendinţele prin care am trecut în ultimii doi ani s-au regăsit inclusiv în designul web. Şi e lucrul de care au profitat marketerii, în special cei din domenii care au legături cu designul – vezi exemplul de la început, cel cu hainele -, care au speculat nevoia de recuperare a oamenilor şi au promovat ciclicitatea, reluînd în decurs de doi ani aproape toată moda a trei, chiar patru decade, pentru a promova consumul în subconştientul lor. În fond, ce e mai stimulant decît vizualul?

Oamenii însă n-au trecut peste criză. Din păcate, nici peste indiferenţă, de unde şi ceea ce vedem acum pe Wall Street: bannere cu bonusurile şefilor băncilor salvate din banii contribuabililor. Pe contribuabil nu l-a interesat ce se întîmplă cu banii din rezervele federale, ci l-a interesat, pe moment, să se întoarcă la modul de viaţă anterior. N-a luat în calcul că egoismul său, individual, este specific şi şefilor de bănci.

Falsul socialism

Ce vedem acum, #occupy, noua revoluţie, nu este altceva decît o nouă mişcare flower power. Ce nu este încă clar e dacă va rămîne la acest nivel sau dacă noii hippioţi se vor transforma într-o nouă specie de punkeri, ceea ce ar conduce, invariabil, la multe geamuri sparte, dacă nu chiar mai rău. Culmea este că revolta socială de astăzi nu mai ţine de idealuri precum love & peace, ci de idealuri fals-socialiste, cîtă vreme noii revoluţionari nu ştiu exact ce vor.

Pe de o parte, susţin că a murit capitalismul şi că trebuie găsită o nouă formulă economică. Pe de altă parte, n-ar putea trăi fără capitalism, modelul care le-a permis să trăiască “visul american” pînă la intrarea în criză. Odată omorît capitalismul, le-ar rămîne un socialism similar comunismului, pe care l-ar răsturna mult mai repede din cauze cît se poate de confortabile: nu le-ar mai permite să trăiască aşa cum s-au obişnuit.

Criza ideologică

Ce e cu adevărat crunt e că, dacă nu bat cîmpii şi teoria mea e corectă – deh, cursul de psihologie socială a fost preferatul meu -, mişcarea #occupy a fost stimulată tocmai de “capitalişti”, prin marketingul din ultimii doi ani – ce ziceam mai sus, omul trebuie să se recupereze, iar marketerii au stabilit că trebuie să le reamintească de perioadele bune pentru a stimula consumul. Doar că ultima perioadă bună se termină cu o revoluţie, iar revoluţiile nu se termină niciodată la fel, mai ales dacă avem contexte economice şi emoţionale diferite.

Mai cruntă însă e criza de teoreticieni care să propună un nou model economic, profitabil pentru cît mai multă lume – nu vă amăgiţi, nu există ceva profitabil pentru toată lumea. Trăim într-o criză care se va prelungi mai mult decît s-a estimat, iar previziunile despre sfîrşitul ei sînt inutile.

Gil Scott-Heron habar n-avea cît adevăr e în poemul pe care l-a scris în 1970. Culmea e că a fost la un pas de a vedea singur că, pentru a doua oară, revoluţia nu va fi televizată, ci va fi live. În cazul nostru, live pe Twitter, pe hashtagul #occupy. Heron a murit pe 27 mai, anul acesta. E uşor ironic. Şi tot ironia face că istoria, într-un fel sau altul, se repetă. Tot live.

8 comentarii

  1. Deocamdată nu văd decât mişcări anarhice instrumentate de socialişti în oraşele mari, dacă vă uitaţi la imagini de la toate toate revoltele facebook/twitter o să vedeţi steagurile roşii în prim plan. Da, capitalismul are probleme. Mari. N-a venit nimeni încă cu vreo idee de sistem economic nou care sa-l schimbe pe cel cu probleme. Sunt idei de corectare a celui vechi. Socialism-comunism-ecologism etc. – toate -ismele din seria asta NU sunt sisteme economice, sunt doar vorbării socio-new age sau cum vreţi sa le numiţi. Istoria lumii confirmă asta. Tare mi-e frică de momentul în care cei care habar n-au de twitter vor atinge punctul disperarii şi vor da foc la tot ce întâlnesc …. adică nu flower power cu lsd şi sex, nu proletariat cu steaguri şi şefi de sindicat bine plătiţi, nu Assange care trăieşte la Londra într-o vilă şi are buzunarul căptuşit cu un contract de aproape un milion de lire sterline, dar participa mascat la demonstratii, nu chestii ecologiste … doar revolta violentă a omului normal. După care se vor limpezi iar apele.

  2. lasă-ne cu chestiile astea…zi ceva de Huidu, mai bine! eu cred că e o diversiune pentru a distrage atenţia opiniei publice de la cazul Giurgiu.

  3. excelenta analiza

  4. ceea ce ar trebui sa intrebe acesti INDIGNATI – care, iata, incep sa umple strazile marilor orase ale lumii – este:DE CE BANCILE AFLATE IN SUFERINTA NU AU FOST IMPRUMUTATE DE CATRE GUVERNE (LA DOBANDA PE CARE O PRACTICA SI ELE), PREFERANDU-SE INJECTIA DE FONDURI PUBLICE.
    CRIZA DATORIILOR SUVERANE?!? SA FI MSERIOSI! ESTE VORBA DESPRE O CRIZA DECLANSATA DE TRANSFERUL BANILOR PUBLICI IN PORTOFOLII PRIVATE. ADICA DE FURT!!!

  5. in sfarsit citesc si eu o analiza pertinenta a fenomenului #occupy

    multumesc :)

  6. Realitatea ie ca ai o cultura ratzionala .Stima si respect tzie minte luminata.

  7. E prea mult socialism. Asta e de fapt criza capitalismului. Capitalismul spune ca cine risca isi asuma castigul sau pierderea. Unele banci au riscat cam mult si trebuiau sa plateasca, adica sa falimenteze. Statul a intervenit si le-a salvat, punandu-si pielea lui, sau mai degraba a contribuabilului, la saramura. Despre asta e vorba.Cine sparge oalele, plateste. E ceva elementar si nu tine de capitalism sau socialism, ci de un bun simt elementar. Bancherii au zbarcit-o, dar de platit, plateste altcineva. Normal ca lumea se revolta.

  8. Buna,

    Imi pare rau ca sunt cinic din cauza unui gen de realism.
    Sa explic.
    Aici nu e vorba de revolutie ci doar de rascoala. Intrucat am facut scoala pe vremea comunistilor am fost imbuibat cu explicatii despre superioritatea ideologica a revolutiei in fata rascoalei. Sa va explic diferanta dintre ele.
    Desi amandoua pornesc din ura fata de sistem, revolutia are viziune strategica, stie ce si cum trebuie schimbat.
    Exemple de rascoale:
    Taranii sunt pusi cu capul in fum de ardei iute. Dezlegati, acestia il iau la bataie pe boier. In contrapartida acesta cheama politia sau armata pentru ultragiu la persoana. Cine castiga?
    Bietii tarani NU isi stiu drepturile, nu pot explica abuzurile boierului, iar acesta a profitat de ei pana cand a inteles ca trebuie sa o lase mai moale.
    Minerii din sua fac greva si refuza sa mai intre in mine. rockfeller trimite armata. multi muncitori mor. Ce e aceea lege de nr maxim de ore in subteran, copii scutiti de munca si trimisi sa-si faca educatie in scoli, tot prin lege?
    Exemple pot continua; cea mai de ‘succes’ mi se pare aceea in care taranii se baricadeaza in cercul format de carute cu coviltir. Evident mancarea si munitia se termina iar armata are disponibilitatea de a aduce nenumarate trupe si armament greu (=tunuri) pentru a trage la tinta fixa.
    Revolutiile au fost organizate. Revolutia franceza a inceput cu daramarea unei celebre inchisori. Asa ceva cere planificare, nu vreo zece natarai cu tarnacop ce sunt impuscati una doua. Apoi a continuat cu inlaturarea regelui, constitutie, definirea noii ordini publice, sistem politic pluripartidic, si altele. Daca era doar ura pe puscarie, atunci se opreau dupa ce au daramat-o.
    Revolutia de catifea din Cehia a avut program politic: a cerut dreptul la libara exprimare, acceptarea altor partide, alegeri democratice. Evident concepte abstracte, care pot si traite de cei cu intelect sau nesimtite de cei idioti.
    Revenind un pic la situatia politicii romanesti:
    In 89 nu pot numi revolutie. Nu se stie pentru ce s-a tras, in cine s-a tras, de ce s-a tras, cine a ordonat sa se traga. Cine a facut acei morti, unde au disparut in ceata teroristii. A fost ura pe ceausescu si atat. Apoi a venit iliescu si a zis ca acei oameni ‘au intinat valorile comunismului’, (ce le stie un fost secretar de judet, fost presedinte al utc scolit la moscova) iar ctp l-a sprijinit foarte multe mult fiind ancorat in promisiunile comunismului, asa cum a recunoscut.
    Apoi au fost minerii care au distrus sedii de partide apoi au dat jos guvern apoi au batut jandarmi. ‘noi muncim, nu gandim’.
    Astazi asistam la o uniune de dreapta cu stanga unite impotriva presedintelui actual. Nu program de guvernare, nu clarificare ideologica. Nu. Doar ura impotriva actualuilui sistem.
    Am incercat sa descriu sistemul politic romanesc ca sa intelegeti ca principiul lui e de a ramane mai departe in mocirla. Va tipa tare ca e in mocirla dar tot in ea se va balaci. Ura si scarba de situatia prezenta ii vor da ‘energie’ insa fara un proiect clar, o orientare ideologica s.a.m.d. tot acolo va ramane.
    Alt exemplu este creditarea: sa nu stii ce e Euribor sau robor da sa tipi de ce iti creste rata odata cu valuta, sau sa te bagi la credit in franci elvetieni fara sa stii evolutia acestei monede, sa iei tepa ca nu mai e dobanda dar e ‘comision de administrare’ s.a.m.d.

    Eh, cam astea sunt diferentele dintre rascoala si revolutie. Dupa cum vedeti actuala ‘revolutie’ nu e decat o rascoala ce va fi sortita esecului ca toate rascoalele. Ar trebui ca activitatea bancilor sa fie regelementata si controlata de stat, iar in caz de probleme sa fie clar desemnati vinovatii. Si totul scris in lege negru pe alb. Nu ca acum, cand vinovatii primesc subventii de la stat. iar cei inselati – contribuabilii saraciti prima data de taxe catre stat si a doua oara saraciti de comisioane bancare.

    Ce fac cei saraciti? se burzuluiesc la escroci. Bine, se burzuluiesc mai complex, prin manifestatii ‘impotriva capitalismului’. Plan de actiune? Idei de alt sistem? Nimic. Odata si odata supararea va trece iar vechii escroci vor reveni la tepe. In afara de aceasta care se traverseaza acum (=criza financiara)