Trăim într-un episod din Black Mirror

Presupun că există niște motive bune pentru care Black Mirror a fost creat de un englez și pentru care e filmat în Anglia. Unul dintre ele cred că e cerul. În majoritatea timpului, e de un gri care produce un contrast atât de puternic cu verdele generos, că peisajul pare rupt din altă lume.

Primul moment “Black Mirror” l-am avut în Londra, nu mai știu dacă anul trecut sau acum doi ani. Orașul în sine e un contrast arhitectural și civilizațional.

În orice zi normală, pe un oarecare bulevard, ai toate șansele ca, printre oamenii locului mergând în treaba lor,, sufocați de miile de turiști care cască gura la orice, să-ți apară din senin, pe trotuar, un protest pentru drepturile unei minorități din Africa.

Sau să vezi 50 oameni protestând pentru salvarea delfinului roșu. Sau, pe Bond Street, să vezi 20 de indivizi scandând, în fața unui magazin cu haine de lux, împotriva folosirii blănurilor naturale. Cu tot ce implică un protest, inclusiv public shaming la adresa celor care intră sau ies din butic.

Dacă te oprești pentru o secundă, ai senzația că totul e ireal, că ești un observator din altă lume căruia i s-a blocat creierul pentru câteva momente privind o insulă de suprarealism într-unul dintre cele mai mari orașe de pe planetă.

Nu mai avusesem un astfel de moment de prin 2011, când am fost la Moscova, dar măcar acolo știi la ce să te-aștepți: ai schimbat strada, în centru, și te-mpiedici de un colos de beton cu secera și ciocanul lipite pe firmament, mai faci doi pași și vezi o scenă demnă de Ferentari, iar două străzi mai încolo vezi un SUV de 150.000 euro parcat pe banda a doua cu prima liberă.

E o diferență semnificativă între suprarealismul rusesc și insulele de ireal urban englezesc. Primul e fățiș și e brutal, te lovește pe neașteptate deși te aștepți la asta. Al doilea e mai subtil, îl remarci mai degrabă atunci când n-ai mintea încărcată de vreun gând anume sau doar dacă e zgomotos peste limitele obișnuitei poluări fonice ale centrului.

Un al doilea moment “Black Mirror” l-am avut după ce m-am mutat în apartamentul în care locuiesc acum. Am făcut, pe jos, un drum până la Tesco cel mare și m-a lovit stranietatea unui moment în care, brusc, traficul a dispărut dintr-un giratoriu mare din oraș.

Ieșisem din zona centrală, un pic mai pestriță și mai gălăgioasă, și intrasem în una din cele în care predomină urbanismul rezidențial tipic britanic: străduțe paralele cu case aproape lipite unele de altele, un etaj, șase metri pătrați de curte în față, eventual cu câte două rânduri de dale din piatră pe post de loc de parcare sau cu garaj.

Câteva secunde mai târziu, giratoriul se reumple, motoarele huruie, apoi scena se repetă, ca și când două lumi, una goală și una plină, se ciocnesc, iar tu ești la mijloc, confuz și nedumerit: ce se întâmplă aici?

Orașul în care locuiesc e, frecvent, scăldat în astfel de momente de suprarealism, mai ales în weekend. Astfel de imagini sunt atât de comune și se repetă precum ploaia mocănească de pe insulă. De la un punct încolo, nu le mai dai importanță, devin rutină, ca și când ai trăi în acest Wonderland dintotdeauna.

Și-apoi se-ntâmplă. Lockdown. Carantină.

În prima săptămână, lumea se-nghesuie în magazine, centrul e și semiviu și și semimort, cafenele te opresc în ușă cu o hârtie pe care-s scrise doar două cuvinte: “Takeaway only“. Familiile care fug de la un magazin la altul sunt gălăgioase, dar oamenii încep să se evite. Câte-un busker îi dă înainte cu chitara sau saxofonul.

Două zile mai târziu, traficul din centru a scăzut la un sfert, oamenii sunt cu măști pe față, într-una din piațete e un grup de vreo opt negri baptiști cu două chitări, un stand cu microfon și amplificator, care cântă un soi de rock religios și te invită să dansezi cu ei pentru mântuire.

Încă trei zile și magazinele lipesc, din doi în doi metri, în fața intrării, o bandă bicoloră, negru după galben, negru după galben, galben după negru, naiba mai știe ordinea, semn că acolo trebuie să stai, că distanțarea socială e obligatorie dacă vrei să cumperi mâncare.

Ocazional, câte-un inconștient se oprește la puțin peste-un metru de un coleg de coadă și, în jurul lui, se creează un cerc de pustietate care se tot mărește, ca primul cerc format când arunci o piatră într-o baltă, dar neurmat de altele, mai mici.

Pe străzi circulă cele vreo cinci mașini de poliție din oraș, tăcute, cu ochii în toate părțile, precum polițiștii italieni care se zgâiesc agresiv la tine, dar din spatele geamului, nu amenințător ieșiți pe jumate-afară din mașină. Doar calmi și vigilenți și cu priviri străpungătoare.

Săptămâna de soare s-a încheiat, norii s-au întors pe cer, iar de vreo două nopți, bate un vânt de zici că-i apocalipsa. O dărâma blocul?, mă-ntreb la cinci dimineața, chior de somn, trezit de brutalitatea cu care vântul mi-a lovit geamul.

Ușa de la celălalt dormitor, unde las fereastra deschisă ca să păstrez o oarecare umiditate în casă, vrea să se deschidă de la curent, se trage și se-mpinge în funcție de vânt. Am rupt un prosop de hârtie, l-am împăturit și l-am băgat în cant. S-a lipit de toc, probabil de la vopseaua ieftină folosită de proprietari.

Orașul e pustiu. N-au apărut delfini în râu, dar rațele croncăne ca niște ciori sau rag ca niște măgari, nici nu mai știi să le deosebești, iar zgomotul stolului de porumbei care zboară de pe-un mal pe altul contribuie la bizaritatea atmosferei, peste sunetul turbat al vântului.

Autobuzele și-au redus programul, acum circulă de două ori mai rar. Nu știu dac-am văzut cinci oameni, în total, în ultimele trei zile. Sunt preponderent goale și, dacă n-ar avea șoferi, ai zice că bântuie ca-ntr-un horror prost, mai ales seara, după ce se-ntunecă, și nu vezi pe nimeni pe scaunele de sub lumina chioară din tavan.

Viața s-a mutat pe facebook, afară-i ca-n postarea lui Mirel:

Mai sunt tineri de 20+ care zic că era bine pe vremea lui Ceaușescu, că avea lumea case și joburi și era traficul liber și toată lumea la mare.

Lasă-i să vadă cum e cu rafturile goale, fără magazine, baruri, restaurante, să n-ai voie mai mulți de 3 pe stradă și să te umfle miliția dacă te prinde seara pe afară. Numai că pe vremea aia nu erau Bringo & Uber Eats & Glovo & Netflix & HBO.

Pe Twitter vezi cum procesarea de date, despre care toate companiile spun că sunt “anonimizate”, îți arată cum virusul e distribuit în toată America de o mână de oameni care-au fost pe-o plajă din Florida. Intimitatea e un moft, datele “anonime” de localizare a numărului de telefon îți pot aduce poliția la ușă în orice moment.

N-au nevoie de numele tău, e suficient să știe numărul, un fișier lung cu cifre, ghilimele, virgule și două tipuri de paranteze e suficient ca să te găsească.

Aerul e rece, lumea e închisă în case, magazinele sunt pe jumătate goale, cozile se fac afară, e 1988 din nou, când stăteam cu bunică-mea la coadă la pâine. Doar că acum nu-i soare, ca-n amintirea care m-a lovit. Din când în când, cerul e străpuns de sirene ascuțite despre care nu știi dacă sunt ale vreunei ambulanțe sau ale poliției.

Miroase a repetiție generală pentru totalitarisme.

În țară, poți ieși pe stradă doar cu bilet de voie de la stăpânire. Mașinile de poliție dau ture pe străduțe și urlă-n megafoane ca lumea să rămână în arest la domiciliu. La ore fixe, băieții în uniforme se opresc în mijlocul intersecției și dau onorul în timp ce difuzoarele par mai degrabă că guiță imnul.

Din clipurile video de pe facebook nici măcar nu se-nțelege ce se-aude, zgomotul aduce vag a sintetizator stricat bubuind în boxele unui stadion din Coreea de Nord. Mai lipsește stema țării deasupra fiecărui geam din casă și intonarea imnului de către fiecare cetățean înainte de a se așeza mai mult sau mai puțin confortabil la biroul de work from home.

Șoim al patriei, îmbracă-ți cămașa portocalie înainte de a te așeza. Dragă șofer, livrator, casier, farmacist, ești un pionier, nu uita cravata roșie înainte de-a ieși pe ușă în drumul tău către făurirea unui viitor, uh, aici trebuia să fie ceva cu multilateral. Să fim responsabili și să promovăm egalitatea: să facem cu schimbul la dusul gunoiului ori la plimbat câinele. Să aveți la voi cartela pe care o vom împunge la fiecare ieșire pentru rația zilnică de aer.

Lumea n-a arătat niciodată mai ciudat decât acum.

Sau, în fine, colțul ăsta de Anglie. Dușmanul ucigaș e invizibil, e peste tot. În parcul de peste gârlă, când se-apropie cineva de altcineva, unul face trei metri într-o parte, celălalt încă trei în partea opusă. Jogging-ul se face, mai nou, pe iarbă. Boschetarii nu mai sunt nicăieri de găsit, bețivii nu se mai pișă sub geamul meu, iar pe fumătorii de iarbă parcă i-a înghițit pământul.

E straniu. Nimic nu mai e familiar. Simți stresul în stomac, ochi-ți fug când la stânga, când la dreapta, te uiți des înapoi, să nu te-ajungă vreun biciclist total inexistent care tușește lângă tine.

Simțurile-s mai ascuțite ca de obicei, nu poți să te mai concentrezi când stai cu nasu-n telefon, iar dacă mai stai mult în casă, o să-ți crească beton în genunchi.

Și toate știrile-s la fel: o să fie rău înainte să fie din nou bine. Trei luni înainte de vârf și trei luni după. Carantina merge mai departe. Nu ieșiți din casă decât dacă aveți neapărată nevoie. Aveți dreptul la o singură ieșire pe zi, ori pentru sport, alergat, biciclit, plimbare, ori pentru cumpărături. Nu mai consumați atâtea filme, că ne pică tuturor internetul. Nu mai încercați să comandați, că n-avem destui curieri, iar timpul de-așteptare la supermarketul care livrează a ajuns la două săptămâni. Spălați-vă pe mâini des. Nu luați portofelul cu voi, luați doar cardul. Plătiți cu telefonul. Oh, mare monstru de spaghete, am depășit limita de £30, tre’ să bag cardul în POS, trebuie să ating tastele pe care altcineva le-a atins înaintea mea, uh!, o fi purtat mănuși?, uh!, dar dacă…?

Oh, și românul ăla tocmai s-a dus la celălalt român, care e trei persoane de la coadă mai în față, au dat noroc, s-au pupat și s-au luat în brațe, că pare că nu s-au mai văzut de mult. O fi virusat? Acu’ se duce la coadă, dar ăla din față, ăla o pune mâna pe produse ca mai apoi să le pună la loc la raft după ce-a citit eticheta?

***

În primele zile, în primele două săptămâni, a fost ciudat să încerci să eviți pe toată lumea, să ocolești oamenii la minimum doi metri. A fost ciudat să folosești dezinfectantul după fiecare ieșire și intrare în bloc, după fiecare plată la casa de marcat, după orice.

Când o să ieșim din criza asta, o să fie ciudat să nu-i ocolești pe oameni, să nu folosești dezinfectantul, să nu te speli pe mâini după orice atingere a clanței de la intrarea în casă.

Apocalipsa n-a venit, dar realitatea de-afară e de-un suprarealism post-apocaliptic. Trăim în pustiu.

1 comentariu

  1. Acolo la tine, in Regat, va fi cumpatare & schimbarile pe care le suspectezi se vor intampla. Stii ce zici.

    Aici, la Miorita, in niciun caz. Totodata, gandeste-te la asta: daca oportunitatile de joburi non-IT erau mizere (cu exceptia capitalei si doua orase maricute), stii si tu, sa vezi ce cereri de angajare abuzive vor fi dupa, oameni sa se calce in picioare pentru munca multa, salarii mai mizere decat inainte & ore lungi.