Trezirea

Cred că aveam vreo, cît să fi fost?, 17-18 ani?, cînd am descoperit Haggard. Era perioada aia dubioasă din viaţa fiecărui adolescent, cînd descoperă muzica. Aveam “intrare” într-un post de radio local unde, printre altele, colaborasem printr-a noua şi-a zecea, la ceva emisiune de duminică dimineaţa pentru puştani. Deh, am fost “precoce” în presă.

Pe la 17-18 ani, deja intrasem în ciclul beţiilor prin cîrciumi de subsol, cu Moody Blues, Rolling Stones şi chestii medii ca greutate, precum Metallica. Ulterior, am descoperit şi metalele de categorie grea, de cîrciumi cu bocanci şi pantaloni de piele şi geace negre cu ţinte.

Dar prima dragoste adevărată a rămas goth-ul, căci avea un farmec pe care toate celelalte nu-l puteau egala. Poate şi pentru că trebuia să mai iei şi cîte-o pauză din headbanging şi, deci, nu mai ameţeai la fel de repede, mai ales după vreo trei beri la bord.

Cîrciuma aia a mai dus-o vreo trei ani, cred, după care nu ştiu ce s-a întîmplat cu ea. Deja frecventam Boema, în Iaşi, plus vreo două cîrciumi de prin Podu Roş şi încă vreo două de pe lîngă Filarmonică, plus Irish Pubul de la Casa de Cultură a Studenţilor.

Ale dracului preţuri ce-aveau ăia, trebuia să bei cu măsură, să-ţi mai ajungă de vreo două baxuri de Silva neagră şi pentru acasă. Poate şi de aia plecam cu scrumiere “scăpate” prin genţile fetelor. Deh, nici băutul ăsta nu-i chiar atît de simplu. Nu cînd dădeam un sfert de salariu minim pe economie pe rata la bancă pentru taxa la facultate, alt sfert pe drumurile la Iaşi şi încă un sfert pe tutun.

Derulînd un pic înapoi, căci Iaşiul nu mai are nici un farmec pentru mine în ziua de azi – însă rămîne, totuşi, oraşul meu de suflet pentru doi dintre cei mai frumoşi ani din viaţa mea -, în radio erau nişte băieţi care, la vremea aia, puneau muzică de pe CD-uri. Pentru că, prin 2001, radioul nu se făcea cu playlistul cu .mp3-uri, ci cu CD-urile de la Roton şi cu compilaţii NRG/A care se plimbau de pe-un raft pe altul, să se respecte la literă de contract heavy rotation-ul. Şi n-aveai timp nici să fumezi o ţigară pînă la capăt, că trebuia să te-ntorci în emisie să bagi celălalt disc, să cobori un potenţiometru de pe mixer şi să-l ridici pe celălalt.

Într-o bună seară, ajuns pe-acolo ca să-mi scrie şi mie unul dintre băieţi un disc cu nişte piese – desigur, piratat, şi, desigur, convertite de ei în .mp3-uri -, intru în Producţie. Doi dintre ei se distrau pe IRC. Unul, de vîrsta mea acum, agăţînd puştoaice (şi n-o să uit niciodată o replică de-ale lui, pe care n-o s-o reproduc, totuşi,) celălalt rîzînd şi sugerînd răspunsuri.

Cert e că tocmai terminaseră de dat jos de pe AudioGalaxy nişte muzică. Fireşte, în interes personal, de pe banda postului de radio, o conexiune cu mult peste dial-up-ul pe care l-ai fi avut acasă şi cu mult peste linia închiriată de orice sală de net din oraş, la vremea aceea. Şi una dintre piese era “Awaking the centuries,” de la Haggard.

Dac-aş încerca să-mi amintesc cum mă simţeam atunci, aş zice doar că am eram în perioada în care speram la mai bine. Şi am tot sperat mulţi ani. După liceu, în perioada de bătut Iaşiul, n-am fost niciodată mulţumit. Am vrut mai mult, nu mi se părea suficient. Da, Sorin, Octav, Flori, Ţup, Teo, Francisc, întreaga gaşcă, toţi au fost acolo, în sufrageria portocalie – din cauza becului roşu chior – în care duhnea a tutun, dar în care cafelele se făceau, în miez de noapte, cu cîte două linguri de cafea cu vîrf şi cîte o linguriţă de zahăr per ceaşcă, radiocasetofonul cu CD urla în neştire Metallica şi Cranberries.

Unii am rămas la fel, alţii ne-am sofisticat, alţii ne-am complăcut, dar toţi am evoluat, într-un fel sau altul. Poate că şi pseudopasiunea asta pentru tehnologie m-a corupt. Poate că şi dorinţa de a-mi vedea viitorul mai repede a contat. Deşi, dacă mă gîndesc mai bine, e irelevant. Fiecare avem cîte un drum, de fiecare dată cu răspîntii şi de fiecare dată cu alegerea direcţiei în care ne imaginăm că e mai bine s-o apucăm.

Din nemulţumirea mea de atunci nu pot decît să învăţ o lecţie, să trag o concluzie simplă. După o vreme, îţi dai seama că fericirea e simplă. Uneori, e o doar o băută, alteori e doar vinul fiert din Boema în mijloc de decembrie, un taxi plecat din Drumul Taberei spre Iancului, un pervaz din Brezoianu, o poză rozalie, trezirea la şapte pentru o cafea la opt jumate în celălalt capăt al oraşului, în fiecare zi, timp de cîteva luni, nişte aţe colorate împletite şi legate pe mîna stîngă. Într-un final, sînt momentele de care-ţi aminteşti cu cel mai mult drag.

Sînt cele care mă fac să zîmbesc, să rîd de unul singur în mijlocul drumului, să mă-ntristez cînd pun capul pe pernă, să închid ochii oftînd privind calviţia copacilor, să fiu deprimat cînd mă gîndesc la ajunul Crăciunului.

Trezirea e atunci cînd realizezi cît de puţin îţi trebuie ca să fii fericit. Restul e doar zgomot.

2 comentarii

  1. Oh, cat de aproape de ‘casa’ loveste articolul asta. Am inceput sa fac emisiuni de radio in ’99 si, asa cum spui, stateam si frecam CD-urile pana capiam. Am prins Eclipsa in emisie si, pentru a vedea si eu ceva, am pus Purple Rain a lui Prince si am avut vreo 8 minute liniste. Daca mergeam la buda pentru no.2, puneam Sweet Child o’ Mine sau chestii de 6-7 minute. Sa nu ma stresez :D

    Am dat muzica de pe Napster, AudioGalaxy si BearShare la greu. Nu luam pentru acasa, ca eram destul de idioata, dar aveam o emisiune duminica ‘by request’ si aveam de scos muzici pentru ascultatorii mei. Cand ni s-a dat voie cu WinAmp in emisie a fost sarbatoare. Patronul era un ‘maniac’ al muzicii si avea niste scule de jde mii de euro acasa, asa ca auzea daca intra un pm3 si facea scandal. Dar, pana la urma ne-au acceptat cu asa ceva, dar sa nu fie bitrate mai mic de 256.

    Am fost tanara si fericita atunci, iti spun sincer ca, desi am peste 10 ani in plus fata de vremurile alea, sunt inca fericita. Pana la urma conteaza cum privesti viata, ca mai primesti si cate un cub de zahar si cate o lamaie :)

  2. Waw, cat de profund articol, chiar te face sa gandesti la adevaratele sensuri ale vietii, ce anume te face fericit, ce anume te face sa te trezesti in fiecare dimineata, cu noaptea in cap, si sa mergi la servici. Multumesc pentru articol. mi-ai stranit amintiri placute.