Valoarea, această barieră lingvistică

Acu’ două zile, scriind textul ăsta, mi-am dat seama că am folosit un cuvânt pe care-l repet cam des prin diverse postări, ba pe blog, ba pe facebook: “valori”.

Și duda e cam așa: dacă vedeam cuvântul ăsta acu’ zece ani, ori râdeam de cine-l folosea, ori mă irita. Pentru că, în general, sună stupid.

Poate că, în majoritatea contextelor, “principii” e mai potrivit, dar “valori” e mai complet. Principiul e o idee fixă, valoarea e ceva care are greutate. Primul ține mai mult de orgoliu, al doilea mai degrabă de empatie, de însemnătate.

Și problema cu acest cuvânt e că are prea multe sensuri: valoarea banului, valoarea unei bijuterii, valoare corporatistă, valori personale, cutie de valori, valori politice etc. și că nici nu există unul mai bun.

Și pe măsură ce mai trec niște ani și începi să vezi lucrurile altfel și să îți dezvolți valori (sic!) personale, ajungi să îl folosești mai des și să vorbești ca-n studiile științifice. Și asta din cauză că nu ai cum să exprimi altfel un astfel de concept altfel relativ abstract.

Dacă eu luam în bășcălie termenul ăsta acum zece ani, cum pot să-i explic eu unui cititor de 25 care-i treaba cu valorile politice sau corporatiste?

Ele există și, în majoritatea cazurilor, sunt respectate. Dar cuvântul e tot afacereză sau politicheză și cu toții știm că politica e o curvă la circ, iar corporațiile sunt plantații de sclavi, deci valorile sunt o glumă, haha, știm noi mai bine.

Dar, în realitate, nu e chiar așa, iar bariera asta lingvistică n-ajută deloc. Și o spun din experiență, că și eu făceam la fel.

Uite de asta eșuează educația, că nu știm să vorbim despre valori, că n-avem cursuri de educație civică (asta e altă formulare tâmpită) în care să vorbim despre ele, că nu vorbim despre empatie, că nu vorbim despre ce ar trebui să fie politica șamd. Și că nu explicăm, de fapt, toate sensurile acestui cuvânt.