Vînzarea de publicitate în presa românească

În ultima vreme, am tot stat de vorbă cu oameni de prin presă sau care au fost în presă la un moment dat. Unii au lucrat pe la ziare sau reviste care s-au desfiinţat şi vor să-şi facă, acum, site-uri, alţii au ajuns în PR şi doar urmăresc ce se mai întîmplă în media. Şi mă distrează, cumva, faptul că mai toţi au impresia că publicitatea pică din cer.

newsflash

Şi am două poveşti pe tema asta. Prima e de pe vremea cînd abia intrasem în presă, la un ziar local. Un cotidian local nu trăieşte din vînzările de la chioşcuri. De banii de la chioşcuri, cel mult, achită tiparul. Ca să plăteşti oameni, trebuie să vinzi publicitate. Ca să vinzi publicitate, ai nevoie de oameni care să caute clienţi. Am prins vreo trei dintre cei care au trecut pe-acolo, doi însă au stat mai mult.

Ambii erau plătiţi cu jumătate de normă pe cartea de muncă şi cu comision de 15% din vînzări. Băteau oamenii ăia oraşul, zilnic, de cred că schimbau în fiecare lună pingelele. Desigur, scopul lor era să atragă clienţi pe termen lung (cît erau angajaţi, luau comision din banii pe care clienţii îi plăteau lunar), dar munceau fie şi pentru o singură apariţie a unei machete. Asta într-un oraş sărac, sub o guvernare Năstase care punea beţe-n roate micilor afacerişti şi în care publicitatea în ziar era mai degrabă un moft.

Povestea a doua e de dată mai recentă. 2007, mai exact. Lucram la Business Standard şi, în ciuda faptului că ziarul avea tiraj destul de bun, vînzări destul de OK (încă era perioada în care exista la chioşcuri) şi promovare pe Realitatea, Money Channel şi în Cotidianul, publicitatea a lipsit multă vreme. De altfel, nici cu Cotidianul nu mi-e ruşine, căci şi ei aveau probleme serioase cu lipsa publicităţii.

Eh, şi aici apare acel fun fact, pe jumătate amuzant, pe jumătate trist. Vînzările, în grupurile de presă precum Realitatea-Caţavencu, se întîmplau cam aşa: o armată de oameni de vînzări care stăteau la birou şi aşteptau să le vină machete de la agenţiile de media. Doi-trei oameni care întreţineau relaţiile cu agenţiile şi restul care doar ei ştiu ce făceau, dar în nici un caz nu vindeau ceva.

De ce zic asta? 2007 a fost unul dintre anii ăia (încă) buni pentru presă. Imobiliarele erau în floare, pompau bani în publicitate – nimic în publicaţiile din Realitatea-Caţavencu, producătorii şi retailerii auto erau peste tot pe TV – nu şi în printul Realitatea-Caţavencu. Şi tot aşa. Aplicabil, de altfel, şi la Radio Guerrilla, care, la rîndu-i, ducea lipsă de publicitate comparativ cu celelalte posturi. Cert e că, în media bucureşteană, oamenii de vînzări cam frecau mouse-ul degeaba. Nu tu muncă de teren, nu tu făcut proiecte speciale, nu tu căutat companii.

Eh, uitîndu-mă la foştii colegi care, azi, se gîndesc să înceapă site-uri sau să se strîngă să lanseze noi publicaţii, sînt pe jumătate amuzat şi pe jumătate trist. Le spun tuturor, cît de des şi cît de răspicat pot, că înainte de a se apuca de investit în site şi conţinut, trebuie să-şi găsească oameni de vînzări. Oameni de vînzări buni, din prima categorie, cei care-şi tocesc tălpile căutînd clienţi, nu dintre cei care au lucrat, la un moment dat, într-un trust de presă, unde machetele veneau de la agenţia de media.

În momentul în care lansezi un site de ştiri, pe orice nişă, nu ştie nici dracu’ de el. Nu mai merge ca înainte, cînd picau banii de la agenţii. Bugetele nu mai sînt deloc la fel, iar advertiserul nu se mai înghesuie să dea la toată lumea, fie şi nişte firimituri, ca în 2007. Acum, ori ai oameni de vînzări, ori nu te mai apuci deloc. Nu contează cît de bun eşti sau ai fost ca jurnalist, dacă nu e cineva care să vîndă. Iar tu, personal, nu poţi să şi scrii, să şi vinzi, căci apare un conflict de interese.

Cum ziceam, publicitatea nu pică din cer. Vînzarea de publicitate nu se face singură. Şi cel mai trist e că nu-s nici şanse prea multe să găseşti oameni de vînzări buni.

(Foto: © Robyn Mackenzie | Dreamstime.com)